Trăim vremuri aparte. Despre ceea ce ni se întâmplă acum, nepoții noștri vor învăța în cărțile de istorie. Virusul știți voi care din spectaculosul an 2020.
Un fel de război ne e dat. Și războiul acesta scoate la iveală, cu măsuri diferite, sigur, și ceea ce e bun în noi și ceea ce e rău.
E multă compasiune în jur. Oameni care sar în ajutorul altor oameni, să facă bine, să fie de folos. Oameni care protejează pe cei din jurul lor, oameni care gândesc proiecte pe termen mediu și lung, ca impactul negativ să fie micșorat, oameni și copii care cântă în balcoane și desenează curcubeie pe afișe despre speranță, ca să facă față mai ușor, ca să încurajeze și pe alții. E multă bunătate și implicare, există spirit comunitar, sigur că există, se desfășoară deja multe proiecte de strângere de fonduri pentru ajutorarea spitalelor care nu pot face față acestei epidemii (aici, pe Asociația Zi de Bine, puteți citi despre un astfel de proiect și vă puteți implica).
E dătătoare de speranță toată această compasiune comunitară. Această solidaritate vine ca un scut înaintea celeilalte fețe a monedei, aceea care ne dezumanizează și ne înrăiește, ne izolează în propria limitare sufletească.
Frica e ceea ce ne conduce. Ceea ce ii face pe oameni să mintă, să fugă pe furiș, să se ascundă, să nu gândească limpede. Să pună și pe alții în pericol. Să fie inconștienți. Să stea la cozi interminabile ca să cumpere mâncare. O fi firesc așa, frica de foame să fie cea mai mare frică a omului?
Cred că acțiunile oamenilor vin din frică, nu din rea voință. Vin din panică, nu din intenția de a face rău.
Ce putem face? Nu știu. Orice colț de lume în care ai fugi sa te ascunzi e aproape la fel de inutil. În orice loc intri în contact cu alți oameni, pericolul există. Nu știi cine cu cine s-a întâlnit, când și unde, cine poartă un virus pe tăcute, fără să știe chiar, cine spre cine tușește și alte de-astea. În jur, fix lângă fiecare dintre noi, e acum acest pericol care ne îngheață rațiunea și ne pune panică în suflete.
Să stai acasă. Să te ferești de orice interacțiuni. Să n-ai contact cu alți oameni. O vreme, până se așează lucrurile.
Sunt în concediu de maternitate cu Orla, lucrăm de acasă, ne adaptăm relativ ușor, nu e o schimbare extrem de mare pentru noi, momentan, deși, pe termen mai lung, ne va afecta într-un mod destul de critic. Dar mă gândesc la atât de mulți oameni care nu au cu cine să își lase copiii și e musai să meargă la locuri de muncă unde sunt echipe mari de oameni. Mă gândesc la oamenii în vârstă care de abia își duc traiul de pe o zi pe alta, izolați în case, la vieților lor grele oricum și fără acest virus. Mă gândesc la personalul medical, la spitalele care sunt așa cum sunt, la incapacitatea țării de a face față unei crize de amploare.
E momentul să fim umani. Să ne uităm și în jur, să uităm un pic de individualism, măcar să stăm cuminți în casele noastre, să evităm orice riscuri, pentru noi, dar și pentru toți ceilalți cu care am putea intra în contact. Cu frica în sân trăim această perioadă, că nu cred că se poate altfel, încercând să rămânem încrezători, totuși.
Nu stăm relaxați în casele noastre, jucându-ne cu pruncii noștri ca și când am fi într-o vacanță. Că nu e. Ne macină gânduri, avem multe întrebări, încercăm să sortăm logica și realul din prea multele știri fără sens, ne zbatem într-o stare de neliniște, firească, foarte firească. Stările pe care le avem, cele negative, ne subjugă mintea, ne apasă și ne afectează mai mult decât ne ajută gândurile pozitive. E o luptă și nu e ușoară, pentru fiecare dintre noi.
Cred că e important să rămânem conectați, să fim aproape, chiar dacă fizic la distanță. Să nu ne însingurăm pentru că, cine știe, nu vom mai găsi drumul înapoi spre apropiere, prea ne va transforma această situație în indivizi separați, fiecare cu propriul cerc strâmt de confort și lume închisă.
Mă întreb ce vom învăța din această experiență. Mă întreb care vor fi urmările. Pentru oameni, pentru țări, pentru economie, pentru mersul lumii. Ne va schimba cu adevărat, într-un mod fundamental? La nivel colectiv, masiv? Vom fi altfel, într-un sens mai bun?
Da, știu că omenirea are nevoie de crize pentru progres, că așa funcționează… dar prețul, cât de mare trebuie să fie?
Nu știu dacă vorbe de încurajare ajută. Nu știu dacă prea multă informare ajută. Mă gândesc doar că, e bine să știm că toți, sau mulți, simțim așa. Un val vârtej de trăiri. Zi după zi, veste după veste. Că nu suntem mai slabi sau mai puțin puternici dacă simțim frică. Că ceea ce ne ajută e să ne zbatem întruna să rămânem pozitivi, să avem încredere, să fim solidari, să gândim în context de ”împreună”, nu separat, fiecare pentru el.
Hai, aveți grijă de voi. Și de cei din jurul vostru.