Trăiesc viața mea

by loredana
0 comment

Probabil e cea mai mare realizare a mea pe tot drumul acesta al vieții. Trăiesc viața mea.

Pare a fi puțin sau nu foarte demn de admirație? Simt a fi o realizare mai cu sens decât orice diplomă. Trăiesc viața mea, visurile mele, așa cum sunt ele, banale sau minunate, urc și cobor pe treptele mele de bucurie și de frustrare și sunt actorul principal în viața mea. Nu sunt figurant pe scena vieții mele, nu sunt în umbra unor visuri în care nu cred, ci pun cărămizi – și uneori construcțiile mi se dărâmă mai ceva ca lui Manole – la construcția propriului meu palat. Un palat cu altfel de pietre prețioase, cu altfel de strălucire. În palatul ăsta, când o fi să-l văd construit, o să fie locul în care va trăi cea mai bună variantă a mea însămi.

Da, zău că drumul ăsta e greu ca naiba. Că mă împiedic la fiecare pas din te miri ce obstacole. Că se face adesea ceață înaintea mea și n-am lumini potrivite pentru a răzbate. Că aș prefera de multe ori să ia altcineva decizii în locul meu. Că dau cu fundul de pământ iar și iar și nu știu să nu mă doară tare fiecare lovitură. Că sunt plină de julituri și îmi plâng de milă mai ceva decât o face fiică-mea de doi ani.

Dar… dar, acesta este cel mai mare DAR al vieții mele… știu, am convingerea și înțeleg că sunt unde trebuie. Că viața mea e pictată în niște culori fantastice. Și mă simt atât de norocoasă să pot fi așa, că mi-e și frică să o spun cu voce tare.

Ani lungi și grei am străbătut tot sperând că într-o zi, într-o anumită clipă bine încrustată în timp și spațiu, o ușă se va deschide în fața mea și atunci o să știu. O să văd clar în fața mea, o să înțeleg, o să știu cine sunt și care-i rostul meu pe lume. Deh, nu s-a întâmplat și nu se întâmplă așa. Ușa aceea nu s-a deschis niciodată așa, brusc și neașteptat, în fața mea. Spre o lume de bine și de frumos și de împlinire. Nici vorbă.

E aproape o revelație să înțeleg azi, acum, că, de fapt, ușa aceea e larg deschisă. Că pas cu pas, în timp lung, poate în toată viața mea sau poate în toți anii mei de adult, vreo 20 cel puțin, ușa aia s-a mai deschis un pic. Da, n-o vedeam, că prea eram preocupată. Să fiu, să fac, să lupt, să… tot.

Ușa e larg deschisă și eu deja i-am trecut pragul, nici nu știu când. Știu că sunt acolo unde trebuie, fix în lumea mea, care s-a construit în jurul meu așa cum aveam nevoie, chiar dacă n-am înțeles mereu asta, chiar dacă aș alege, da, ca unele lucruri pe care le-am trăit să fie diferite, mai line. Lumea mea frumoasă, mai frumoasă decât o credeam posibilă. Sunt acolo unde trebuie și cum trebuie. Și e bine într-un fel pe care încă nici nu-l cunosc, nu l-am învățat încă, nici nu-l simt pe de-a-ntregul. Dar ceea ce întrezăresc e uimitor.

Sunt recunoscătoare. Și am încredere și speranță și dorință să fiu. Să fiu bine ca să pot face bine.

Ceea ce vă doresc tuturor.

foto @Paul Bocuț

6+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu