L-am cunoscut pe Peter anul trecut. În iulie. Cu-n fus cu zurgălăi în mână, propovăduia ideea celei de-a șasea ediții a festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel care urma să se desfășoare în mijlocul lunii august. A ajuns în biroul meu și atât a fost. Am știut că vreau să îl ajut. Nu aș fi putut altfel, el e tocmai acel gen de om care cucerește și umple locul în care își face apariția.
Anul trecut participarea mea la organizarea festivalului a fost mai mică, anul acesta am plonjat direct în echipa de management a proiectului, alături de Peter și Delia, colega noastră de la Sighet. Și-apoi, după terminarea ediției de anul acesta, valul pe care m-am lăsat purtată m-a dus în punctul în care a trebuit să decid ce fac mai departe. Îmi dădusem demisia de la job în luna iulie, așa că eram cam… în cădere liberă. Și-am decis. Să lucrez alături de Peter la acest proiect. 100%.
Și dacă azi pot să scriu despre asta, e pentru că mi s-au clarificat multe lucruri, pentru că am avut nevoie de-un timp în care să mă împac cu ideea de salt în gol fără o plasă de siguranță foarte bine definită. Deh, libertatea de-a lucra la un proiect pentru care-ți vibrează sufletul, vine la pachet cu multe frustrări și temeri, cu multe nesiguranțe, cu multe bile pe care, de-abia chinuit, poate reușești să le vezi dacă nu albe, măcar gri, să nu fie total negre. Să te trezești dimineața și să simți că nu vezi drumul pe care trebuie să mergi, îți dă un sentiment de inutilitate crunt. Și nu-i ușor. Să fii sigur că ceea ce simți e ok, că ceea ce faci e alegerea corectă când standardul spune că logic e un job sigur, călduț, poate limitativ, dar care asigură într-un mod mai firesc plata facturilor.
Așadar de ce (cu) Peter Hurley?
Cred în Peter. E un om bun, pot să afirm și să confirm. E un om onest și integru. Sincer, crud de sincer. Nu e un om perfect, dar e un om care acceptă argumente. Poate să recunoască că a greșit. E vizionar și capabil de analiză fină. Poate să vadă binele din oameni. Înțelege lucrurile dincolo de suprafață. Vede sensul bun și acolo unde pare a nu fi sens. E unul dintre oamenii valoroși ai acestei lumi.
Mă bucură bucuria lui atunci când lucrurile ies așa cum speră să iasă. Admir forța pe care o are, consecvența lui în a merge pe drumul acesta cu care rezonează. Mă leagă de el foarte multe experiențe, emoții și momente intense trăite. Afecțiune și drag mult, câteodată simt că mi-e ca un frate mai mic, deși el e mai mare. Mi-e prieten și coleg și inspirație și, deși poate fi intimidant să-i fiu mereu aproape, poate fi copleșitor, aleg să fiu alături de el. Pentru că și el are nevoie de sprijin. Să merg pas cu pas alături de el. Să îl sprijin, să îl ajut să vadă lucrurile mai clar. Știu că sunt omul care îl provoacă să își pună întrebări, să găsească răspunsuri, îl aduce cu picioarele pe pământ când zborul lui e cam haotic. Îl admir și îl respect. Învăț alături de el. Și mă bucură faptul că pot să-l privesc cu onestitate totală în ochi. Că pot să-l las să vadă și ceea ce simt că nu e de văzut. Că pot să-l las să vadă că mă tem. Că nu sunt destul, că nu e suficient ceea ce pot să fac, că sunt depășită de situație, că nu merit să fiu în locul în care sunt. Cred în Peter și în faptul că putem construi împreună.
Cred în cauza lui. Peter e irlandez, dar putea să fie român sau orice altă naționalitate, însă cauza lui s-a întâmplat să fie Maramureș, România, Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, care nu-i doar un festival, ci o piatră de hotar în ceea ce această cauza poată să aducă – și aduce – bun și necesar în lumea satului maramureșean. Nu e o cauză ușoară sau lină, perfect clară, însă e una necesară pentru cultura tradițională a acestui popor și simt că Maramureșul merită, că noi toți merităm această continuă zbatere pentru a salva ceea ce mai avem autentic și valoros. Și dacă el își pune tot timpul, toți banii, toată energia, toată viața, fără nici un fel de rezerve pentru altceva, în demersul acesta, eu simt să-i fiu alături, ca măcar din când în când, povara să nu fie doar a lui.
Drumul acestei cauze nu e unul ușor sau confortabil. Peter e obișnuit să fie peste tot, să fie între oameni, să doarmă în trenuri și toată casa lui să fie rucsacul pe care-l poartă în spate, însă acesta e un efort uneori supraomenesc. El pare un fel de personaj mitic, de poveste, romantic, care dă dovadă de un curaj pe care oamenii care-l privesc dinafară îl admiră, dar nu i-ar urma exemplul. Omul de zi cu zi, din spatele romantismului acestei povești, nu e un personaj, ci e un om. Cu multe frustrări și nemulțumiri și dureri și furii acumulate și lupte pe care le duce cu el însuși și cu alții. Și oboseală atât de multă, epuizare. Luptă cu mori de vânt. Și nu pare mereu clar că drumul e bun. Dar forța lui Peter constă tocmai în faptul că el își continuă drumul în ciuda atâtor de multe neajunsuri, piedici.
Să lucrez cu Peter nu e puțin lucru. Pentru că amândoi avem așteptări mari, dar știu că facem echipă bună. Nu perfectă, dar constructivă. Cu scântei multe. Că suntem două pietre tari. E drept, el e o stâncă dură irlandeză, eu sunt o piatră grea de Maramureș. Dar semănăm foarte mult. Ne sunt ciocnirile dure pentru că suntem doi oameni extrem de sensibili. Ne purtăm rănile cu mare greutate. Ne doare ceea ce spun oamenii despre noi. Ne dorim ca omenii să vadă că ne străduim să schimbăm ceva în bine. Faptul că el crede în drumul acesta, îmi dă încredere și mie. Pentru că putem purta conversații contradictorii din care să rezulte un fir bun. Pentru că reușim să găsim calea prin care scânteile inevitabile din cele două pietre tari să consolideze echipa pe care o construim, nu s-o fragilizeze. Pentru că are mult sens. Luptele noastre ideatice sunt necesare. Duc înspre mai binele proiectului la care lucrăm împreună.
Am ales. Și îmi asum această alegere. De a merge alături de Peter pe drumul acesta, al nostru de-acum.
(îmi place mult această fotografie făcută în ultima zi a festivalului, la Săpânța, unde eram amândoi extrem de obosiți după o săptămână plină, dar ne concentram pe ceea ce aveam de făcut. și făceam. echipă.)