Să-mi doresc. Asta-mi doresc. Ca toamna să nu își întindă tentaculele răpind energie și entuziasm. Ca frunzele care mor să nu ceară tribut și seninătatea din suflet. Să rămână, pe acolo, măcar prin unghere ascunse, ceva resturi de visuri. Semințe care să înmugurească, să dea rod, să mă pună pe drumul înspre realizare. Să nu uit să îmi vreau. Ahh, tare-mi doresc să nu m-adâncesc în iarnă și să uit să visez, să uit să cred că înghețul nu înseamnă hibernare sufletească, emoțională, mentală.
Nu știu unde duce drumul în această perioadă, prea au crescut bălării de-a lungul lui și nu-l mai văd clar, dar poate că nici nu e necesar să se întâmple așa. Cum spune Alice în poveste, când nu știi unde vrei să ajungi, orice drum e bun. Sau e greșit, indiferent. Mergi pe el. Poate că e momentul să las drumul să mă poarte fără să mă împotrivesc așa de mult, fără să vreau să știu fiecare intersecție care urmează.
Îmi doresc să îmi doresc. Pe atât de simplu și de complicat. Că nici o luptă pe care o duc nu-i mai grea decât lupta cu mine însămi. Și cu herghelia de demoni din capul meu. Mă simt câteodată, ba nu, de multe ori, ca un om căruia i se tot pun oasele la loc și alea tot nu-și găsesc potriveala perfectă. Doar că-i vorba despre suflet. Senzația aceea că mi se pune sufletul la loc e confortabilă, doar că vine ca o consecință a faptului că mi-s împrăștiate bucățile de suflet, iar și iar, în te miri câte părți. Nu s-o putea să fie altfel.
Gata, trag aer rece în piept și-mi aduc aminte de-un abur de vară, de-o anume vară, când m-am îndrăgostit de unele dintre cele mai frumoase versuri din lume. Așa le simt, Mătăniile lui Florence Barclay. E drept, n-am prea mult timp de poezie, da’ măcar din când în când îmi amintesc că-mi vibrează în suflet și-o astfel de emoție, în rime. Hai, să ne fie senin!
Petrecutele ceasuri cu tine, suflet drag
Sunt pentru mine perle plimbate de mătănii.
Le picur câte una, una câte una,
Şirag de mărgele, mătăniile mele.
Pe ceas câte o perlă şi-o rugă-n fiecare,
Să liniştesc pustiul în suflet cuibărit.
Le picur câte una, când şiragul s-a sfârşit
Se răstigneşte crucea de aur şi de rugă.
O, amintiri ce ardeţi, purificând infernul
Steril, de chin şi trudă, eu vă sărut pe rând,
Pe fiecare boabă, mătănii numărând
Şi-nvăţ să răstignesc sărutul meu pe cruce!
2 comments
Abia acum am văzut că, la interval de doar câteva ore cred, amândouă ne-am amintit de…Mătăniile. O minune de carte! De Poveste!
Să-ți fie bine, Loredana!
Apăi, ne cam vibrează în suflet un fel de emoție firească, similară. Te îmbrățișez, Oana!