17 ani.
Tocmai îi spuneam fiului meu că, de fapt, de ziua lui și de ziua ei, Orla, sora lui, sărbătorită ar trebui să fiu eu. Bine, și eu.
Pentru că, cu fiecare dintre aceste două nașteri, ambele naturale și tare grele, cu tot pachetul de transformări posibile, eu sunt cea care m-am născut din nou în timp ce ei au venit pe lume. Inevitabil, omul care am fost înainte de fiecare naștere a murit acolo, pe scaunul durerii și al trecerii… dincolo.
Am devenit, de fiecare dată, cu fiecare prunc care a ieșit din mine, cu fiecare boț de om pus pe pieptul meu tremurând de spaima noului și necunoscutului, altcineva.
Un altcineva neterminat, intrat într-un proces care nu e finalizat vreodată, în școala de părințeală la care pic mai multe multe examene decât trec și totuși continui.
Că altă cale nu e. Decât munca, asumarea, încercarea. Iar și iar.
Marc, puștiul blond cu ochi senini are acum 17 ani.
Am rememorat cu el dimineața în care s-a născut, detaliile pe care mi le amintesc încă bine, deși, la drept vorbind, mi-e dificil să mă revăd cu el bebeluș în brațe. Amintirile se estompează, rămân senzații, câteva, de ici de colo. Altfel, se așează viața peste toate.
Oricât aș privi în urmă și aș scotoci, văd că a crescut, aproape pe lângă mine, un om frumos.
Mai frumos decât se vede.
Mai bun decât se crede.
Mai în locul lui decât poate să înțeleagă acum.
Un om pe care-l însoțesc cu pași șchiopi adesea, cu mintea în alte părți de multe ori, cu sentimentul că mi s-a dat ceva special pe care nici nu-l înțeleg pe deplin.
La 27 ani, când l-am născut pe el, încă credeam că maternitatea te salvează, te transformă, că poți să devii mama aceea împlinită, de la sine învățată, asumată, implicată.
Mi-a luat timp mult să înțeleg că pruncii mei nu mă pot salva de mine însămi, de bagajele mele grele, că, dimpotrivă, munca mea cu mine îi va salva pe ei, le va da mama de care au nevoie, că ei vor apăsa butoate și vor dezveli răni adânci, că ei vor cere doar un firesc, doar că acel firesc pentru mine nu va fi nicicând la îndemână, ci va însemna o muncă continuă, fără finish.
Adevărul e că sunt recunoscătoare pentru copilul acesta.
Copil – om mare, demult trebuind să stau pe două trepte mai sus când îl îmbrățișez, că da, încă caută îmbrățișarea mea.
Sper să găsească drumurile potrivite lui, care să-l umple, să-l țină viu.
Chiar dacă drumurile alea nu-mi par mie line sau de dorit.
Chiar dacă uneori duc la ziduri de nepătruns sau dificile.
Chiar dacă.
Hai, la mulți ani, Puștiule!
Să îndrăznești.
Să cauți și să găsești.
Să fii.
🧡