Mă întristează așa de mult să văd cum îți vorbești tu ție, cât de critică ești cu tine, cât de mult încă lași vocea agresivă din capul tău să te conducă, cât de mult o crezi – mi se spune.
Știu, așa fac.
Cel mai mare dușman al meu sunt eu însămi.
Vocile din capul meu cărora le dau ascultare.
Cărora mă supun.
Voci lipsite de blândețe.
Voci dure, critice, aspre.
Neobosite.
Acolo e bătălia vieții mele, da! Câmpul de luptă minat, unde pare adesea că fiecare pas duce la dură explozie.
Acolo e cel mai greu. Să îmblânzesc monștri din mine însămi. Sunt mulți sau doar greu de îmblânzit, ce mai contează?
Îmi propun, sigur, să îmi vorbesc (mai) cu bunătate. Mai cu blândețe.
Îmi propun, dar parcă nici nu știu cum ar începe acest dialog interior filtrat prin blândețe, când tot ce-mi spun frumos sună gol, iar ce-mi spun cu duritate sună real.
Se știe, gândurile bune cer efort, gândurile întunecate se dau de-a valma prin cap. De gândurile bune trebuie să ținem cu dinții și tot le pierdem, se strecoară afară din noi prin orice crăpătură de nesiguranță, gândurile critice, dure, pedepsitoare, parcă au mereu toate benzile libere, bine semnalizate, pe autostrada minții noastre. Normal că ajung fix acolo unde au impact puternic, unde se împlinesc, rotunde, grase, satisfăcute.
Gând de bine, Loredana. De la tine spre tine. Privește-te dinafară, ce vezi? Uite, efort. Efort continuu, căutare, spaimă, dar și încredere în drum, în proces, în lumina care trebuie să fie. Pare nesfârșit ritmul de cădere – ridicare, dar… când te-ai oprit? Când ai decis că nu mai poți să lupți cu întunericul din tine? Niciodată. Acolo e forța ta. Acolo e gândul tău de bine.
Mă întreb cum ne-ar fi viața dacă am fi oameni întregi emoțional, dacă am fi conștienți de capacitățile noastre, dacă încrederea în noi înșine n-ar fi ca un gard cu scândurile roase, sărite, rupte, deteriorate. Mereu în reparații, mereu neîntreg, mereu necesitând efort și atenție.
Mă întorc la mine.