Pasiuni. Înnăscute sau cultivate?

Pasiunile sunt lucrurile care ne fac să ne simţim mai puţin constrânşi de rigurozitatea vieţii de zi cu zi? Sunt cele care ne dau tăria de-a merge mereu mai departe pe drumul nostru fără a ne pierde entuziasmul, seninătatea?

Ce ziceţi, există oameni fără pasiuni? Oameni care nu iubesc într-un mod special să facă ceva anume? Oameni care nu tresaltă la gândul unei activităţi, a unei ieşiri din cotidian, care nu au ceva ce le provoacă o plăcere aparte, proprie, strict personală?

Pasiunile, ne naştem cu ele sau se formează în timp? Sunt lucruri care se învaţă sau care ne pătrund în vene transformându-ne în oameni veşnic flămânzi de acel ceva atât de aparte pentru noi?

Copil, şi adolescent apoi, fiind, am privit mereu cu o admiraţie amestecată cu invidie oamenii care aveau o pasiune atât de mare încât aceasta devenea însăşi scopul vieţii lor. Mereu am simţit că oamenii ăia au ceva în plus, că ei sunt speciali, într-un mod de ăla care te face pe tine să te simţi inferior. Şi ştiu că, probabil, greşeam gândind aşa, zicându-mi că eu nu pot avea aşteptări pentru că nu sunt decât un alt om comun, pierdut în mediocritate… şi asta doar pentru faptul că alţii puteau face lucruri pe care eu nici măcar nu încercasem să le fac, deci nu s-ar fi putut spune că n-aş fi putut… şi, chiar dacă n-aş fi putut, acum înţeleg că oamenii sunt diferiţi şi, dacă unul dintre ei se pricepe extraordinar de bine la ceva sau are o pasiune puternică şi tu nu, nu înseamnă că el are vreun avantaj sau îţi e ţie superior. Da, pentru că oamenii sunt diferiţi.

Deci, cum o fi cu pasiunile astea? Se cultivă? Mă gândesc la mine… am încercat în copilărie tot felul de sporturi, atletism, handbal, un pic de volei dar nici unul nu m-a atras într-un mod deosebit. Deci, clar, nu erau o pasiune pentru mine. Mă gândeam, când eram mică, că mi-ar plăcea să fac tenis de câmp. Dar ani de zile, ori n-a fost să fie, ori ai mei n-au avut posibilitatea, ori… m-am dus la un antrenor, la 16 ani, când hotărâsem singură că îmi doresc asta, să mă înscriu… mi-a zis că trebuia să vin cu zece ani în urmă. Ei, da, unele trenuri le pierzi dacă nu eşti acolo, în staţie, exact la timpul lor. În liceu, cei de la Clubul Steaua m-au selecţionat, înaltă şi cu braţe lungi fiind, pentru canotaj… era vorba de plecat la şcoală în sudul ţării şi ar fi fost un efort prea mare pentru ai mei aşa că am renunţat. Bine, atunci, pe mine mă atrăgea ideea unei altfel de lumi şi nu neapărat sportul în sine, despre care nici nu ştiam prea multe.

Pe la 18 ani, când cele două surori ale mele erau temerare în ale mersului pe role într-un timp şi un oraş în care activitatea asta era clar rezervată copiilor eu tânjeam să încalţ o pereche dar nu o făceam pentru că… eram prea mare pentru aşa ceva, nu se cuvenea. La 25 de ani nu m-am mai simţit prea matură pentru role sau, poate timpurile se schimbaseră, sau modul meu de-a mă lăsa afectată de reacţiile oamenilor… mi-am luat rolele. Şi îmi e drag mersul cu ele şi nu mă simt deloc stingherită dar… nu ştiu dacă asta e o pasiune sau doar un mod de a petrece timpul, mod care îmi face plăcere.

Şofatul. Cred că despre şofat pot să spun că e o pasiune. Conduc, după zece ani de permis – pe care îi împlinesc chiar luna asta – cu aceeaşi bucurie, cu acelaşi sentiment al lucrului făcut cu drag, cu dor, cu entuziasm. Cred că doar lectura mi-e ceva la fel de drag ca şi şofatul. Citind o carte care îmi place mă simt cam la fel de încântată ca şi conducând pe şoselele lumii (îmi aduc aminte de un drum făcut acum doi ani, când am traversat Italia la volan şi am ales să nu folosim autostrada ci să trecem prin orăşelele ţării. a fost mai mult decât spectaculos. drumuri întortocheate, printre dealuri, pe coastă de mare, printre aşezări vechi, încastelate (nu ştiu dacă există cuvântul ăsta)).

Şi da, desigur, mai e dorul de ducă. Dar se încadrează aici, la pasiuni? Sau, doar sunt un suflet hoinar, veşnic însetat de călătorii, de drumuri? V-am mai spus, cred… profesia perfectă pentru mine, lucrul pe care mi-aş dori să-l pot face ar fi să călătoresc prin toate colţurile lumii şi să scriu despre asta. Da, cineva să mă plătească să fac asta. Nu bani mulţi… atât cât să pot pleca. Mereu. Iar şi iar.

Un dor de cer a fost mereu în mine şi zborurile sunt pentru mine o încântare dar e ceva ce-am descoperit târziu că îmi place. Vreme multă a fost o lume inaccesibilă pentru mine sau, pentru că nici acum nu e tocmai accesibilă dar mă străduiesc să mă hrănesc cu câte o feliuţă măcar, probabil că doar o simţeam eu fiind aşa. Şi atunci, nu pot să nu mă întreb dacă pasiunile nu ne sunt limitate… poate inconştient, avem impresia că nu putem doar pentru că sunt lucruri care fac parte dintr-o lume diferită ce nu ne e familiară, nu e cea de zi cu zi. Şi atunci, cum să descoperi că îţi place ceva? Cum să simţi că iubeşti muntele dacă nu ai urcat vreodată pe unul? Deci, ce ziceţi, le avem în noi şi trebuie să le descoperim oferindu-le ocazii să iasă la iveală?

O fi un timp pentru toate şi s-or face toate la timpul potrivit? Pentru unele lucruri există un prea târziu… un timp când e prea târziu să îţi dai seama că ţi-ai fi dorit să faci… de ex, pentru paraşutismul de performanţă nu mai poţi să te apuci la 30 de ani… sau altele… dar sunt lucruri pentru care nu e niciodată prea târziu… dar tot e important să descoperim, să ştim că ne dorim, că ne-ar plăcea… şi să încercăm.

Şi pasiunile, dacă sunt pasiuni cu adevărat… trebuie să fie demonstrate prin performanţă sau e suficientă plăcerea, simplă, clară, de a face un anumit lucru… fără a merge mai departe de atât?

Ce părere aveţi? Am scris postul ăsta dintr-o suflare şi-mi cer scuze că sunt ideile cam de-a valma dar le-am lăsat aşa cum au venit. Ideea e că… vreau să cred că oamenii au pasiuni. Diferite, ca oamenii, dar de alea pe care le trăiesc cu sufletul. Deci? Voi ce pasiuni aveţi, ce vă place în mod deosebit să faceţi şi ştiţi că e ceva ce vă aparţine, ce vă defineşte ca oameni?