Printre kilometri

Călătoresc, iar, cu transportul în comun, alerg cei 70 de km care mă despart de puştiul la care trebuie să ajung azi, în ziua asta liberă datorată unei Marii care a schimbat lumea.
E, de data asta, un autocar în care îmi face plăcere să mă aflu. E spaţios, oamenii nu stau prea aproape de mine, depăşind toate limitele, în urechi îmi răsună o piesă care zice – i like your personality – şi butonez tastatura calculatorului, călătorind, virtual, mai departe decât ar putea să mă ducă maşina asta. De pe scaunul de alături se uită la mine cu reproş cartea cu care mi-am început călătoria, cea în care aveam de gând să mă adâncesc pe parcursul călătoriei şi pe care am abandonat-o în favoarea tehnologiei. Ei, da, recunosc, faptul că scriu pe blog dintr-un mijloc de transport în comun îmi dă un sentiment de apartenenţă la un prezent al erei electronice, un prezent în care e un „must” să fii mereu conectat. La tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Şi mie partea asta nu prea îmi iese, sunt, mai degrabă, izolată într-o lume a mea. Din care observ, percep, accept. Uneori e bine, alteori e apăsător să mă simt cumva la marginea lumii.
Oamenii din jurul meu par, cu toţii, adânciţi în propriile lumi. O doamnă cu manichiura sângerie, cu inele pe toate degetele mâinii citeşte o carte cu titlu greu – Legăminte – dovadă a faptului că nu trebuie să fim sclavii aparenţelor. În plus, cartea e împrumutată de la Bibliotecă şi asta ne face, cumva, parte din aceeaşi lume, c-aşa e şi cartea mea. În spatele meu, un bunic duhnind a pălincă de-aia tare, autothtonă, îşi priveşte tăcut cei doi nepoţi pe care-i însoţeşte în cine ştie ce drum. Par, toţi trei, oameni ai pământului, ca personajele lui Marin Preda. În dreapta mea, o tânără cu o frizură cel puţin neobişnuită, flirtează cu un băiat ce s-a oprit lângă ea. Sunt tineri, frumoşi şi liberi. Liberi de prejudecăţi, de încorsetări. Toţi oamenii ăştia au vise, dorinţe, aşteptări, aleargă spre ceva mai bun în viaţa lor, toţi oamenii ăştia sunt legaţi de acelaşi imbold de a trăi lucrurile, de a simţi, de a împlini. Şi, totuşi, fiecare dintre oamenii ăştia e cumplit de singur în drumul lui…
Parcurgerile astea de drumuri, mai ales într-o astfel de singurătate între oameni, mă fac melancolică şi îmi strecoară în vene acelaşi veşnic, latent, dor de ducă. M-aş duce, şi tot m-aş duce şi m-aş lăsa îmbrăţişată de necuprinsul lumii şi-as spera că, pe căile alea nebătute de mine încă, aş găsi ceea ce nu cred că se mai poate găsi, ceea ce, în mod firesc şi raţional, ar trebui să găsesc lângă mine. Dar, da, sunt un om ce funcţionează un pic, un pic mai mult, altfel şi ceea ce se potriveşte lumii nu mi se potriveşte şi mie. Şi nu, n-am vrut să zic azi că eu sunt cea defectă şi că lumea e ok, sau invers. Doar că suntem diferiţi. Ştiţi şi voi cât de diferiţi.
E o vreme mohorâtă, cerul pare tare trist, e frig de sfârşit de toamnă şi nu răzbate nici un pic de optimism în jur dar mie mi-a făcut bine azi să-mi încalţ tenişii uitaţi în dulap, să-mi pun o pereche de jeanşi vechi, ăia ce-s decoloraţi şi uzaţi dar mi-s tare dragi şi să pornesc la drum spre puştiul ce-aşteaptă azi să fie sărbătorit, pentru cei patru ani pe care urmează să îi împlinească pe 22 august dar pe care am început să îi serbăm deja, cu o petrecere cu copiii, sâmbăta trecută, cu o petrecere în familie azi şi cu încă una atunci, miercurea viitoare.
Ei, da. Să aveţi o zi frumoasă. Una de sărbătoare, dacă aşa vă doriţi, dacă aşa o simţiţi. Sau una banală, nu contează. Să vă fie bine, asta vă doresc.