Fără cap şi fără coadă. Duminicale.

E uimitoare capacitatea asta pe care o avem de-a lua mereu lucrurile de la capăt. Sau de a continua, nu contează. De-a merge mai departe, la asta mă refer. De-a ne reporni motoraşele şi a ne continua drumul. Cu forţe noi, habar n-am de unde adunate. Dacă ne simţim epuizaţi şi sătui de viaţă, unde găsim resurse cu care să ne încărcăm bateriile, să ne înseninăm sufletele, să ne strecurăm optimism în minte şi să o dăm înainte. Tot sperând în mai bine. Aici o fi minunea umanităţii? Sau e doar inerţia care ne obligă să nu stăm pe loc?
Ieri aveam un sentiment de sfârşit de lume, azi m-am simţit iar în stare să înfrunt norii. Noroc, desigur, că s-a anunţat o zi senină. Cu decupaje din hârtie – mda, foarfeca e, încă, marea favorită – cu plimbare în parc, îngheţată de struguri, dat pe leagăn şi răsete libere de copil. Copil cu raze de soare în păr şi pietricele magice în mâinile făcute căuş.

În urmă cu exact patru ani, palmele mi-erau de-ajuns pentru a ţine mogâldeaţa mică de aprox. 57 cm care, născându-se, a dat peste cap o lume întreagă.

Şi îmi aduc aminte de teama nesfârşită pe care o simţeam, de sentimentul că niciodată nu voi face faţă la ceea ce înseamnă a fi părinte, de spaima ce-mi suiera prin toate ungherele fiinţei la gândul că omuleţul acela mic depinde total de mine. Şi mi-aş fi dorit să existe o poartă către nicăieri şi cineva să-mi facă vânt pe uşa aceea spre un loc eliberat de responsabilităţi. Şi totuşi, era singurul loc în care îmi doream să fiu. Pentru că nu se mai putea altfel.

Acum, puştiul ăsta năzdrăvan de patru ani, îşi doarme somnul de după amiază lângă mine, la adăpostul elicopterului de care nu a vrut să se despartă.

Totul, cu el, e aşa o luptă continuă. Îşi încearcă limitele în tot ceea ce face şi mie îmi vine greu, de multe ori, să nu pun stavilă entuziasmului lui, descoperilor pe care le face, certându-l şi pedepsindu-l pentru năzbâtii. Lupta mea e în a descoperi care-i calea prin care înveţi un copil ce e bine şi ce e rău. Cum îl ajuţi să se dezvolte, să înveţe, fără a fi prea sever, fără a impune, fără restricţii… Şi-n acelaşi timp, cum îl laşi să facă propriile greşeli, să aibă propriile alegeri. Aici e lupta lui… în a face lucrurile aşa cum vrea el.

Chiar dacă timpul trece cu nepăsare peste noi, nouă ne rămâne totuşi capacitatea de-a ne făuri amintiri. Mă uit la puştiul ăsta care doarme atât de liniştit pe perna de-alături şi mă învăluie şi pe mine pacea pe care somnul lui o transmite. Şi-mi dau seama că, uneori nu trebuie să faci nimic ca să fie bine, să ai un timp câştigat, un timp de viaţă trăită. Doar să primeşti. Liniştea, pacea.

Ahh, să vă fie bine!