Gândurile aiurea dau târcoale și se strecoară prin fiecare ungher acolo unde găsesc teren propice… și, în perioada asta, de mers pe sârma aproape perfect întinsă, ca-n piesa celor de la Iris, a unei realități la fel de mohorâte ca și vremea nedoritului februarie, de ce nu s-ar lăfăi în voia lor prin mintea mea… ahh, mai bine nu vă spun cum e mintea mea.
Spuneți-mi… dar sincer aș prefera… voi cât de onești sunteți cu propria persoană? Ce părere aveți despre voi, ca oameni? Cât de buni, frumoși, deștepți și neapărat, iubibili, credeți că sunteți?
Mi s-a spus zilele astea că sunt un om bun, că eu nici măcar nu știu să gândesc de rău cuiva. Și-aproape că mi-a venit să râd, dacă nu mi se părea mai degrabă trist. Pentru că mie, sincer, mi-e frică să fiu onestă cu mine. Așa, la o privire aruncată fugar, acum m-aș vedea departe, dar departe de persoana pe care o văd ceilalți în mine. Nu, n-aș zice că sunt un om rău – bine, cum se contorizează bunătatea? – dar găsesc atât de multe lucrurile pe care le-aș cataloga cu minus încât mi-e teamă să fac o analiză.
Așadar, credeți că sunteți niște exemplare umane… reușite? Sunteți mulțumiți cu voi înșivă, cu ceea ce sunteți? Măcar față de voi, într-o oglindă a sincerității – pentru că, da, în fața lumii de cele mai multe ori expunem o variantă îmbunătățită a propriei persoane – recunoașteți lucruri mai puțin plăcute care vă caracterizează?
0
Articol anterior
14 comments
Tu iei seama la întrebările pe care le pui? Păi cînd vreodată o să-ţi răspundă sincer şi pe bune unu’ (şi aici mă refer la una bucată exemplar uman, care poate fi femelă ori mascul) care are în playlist numai clip-uri motivaţionale şi dimineaţa în oglindă se aude gîndind „băi, ce tare eşti! frumuseţe absolută, exemplaru’ fatal, mînca-ţi-aş!” ?! 🙂
Despre mine pot să spun că sînt unul dintre eşecurile naturii. De mulţumit n-am fost niciodată mulţumit cu/de mine, însă musai să fiu împăcat, fiindcă mai bine de-atît nu va fi niciodată, garantat. În plus, urăsc minciuna şi sînt atît de uituc încît chiar dacă m-aş minţi pe mine însumi, după două minute aş fi „whadda fuck, de unde-ai scos-o şi pe-asta?!” 😆
Așa mi-o fi mie firesc, să mă învârt printre probleme de-astea, existențiale…
Da, știu, ne e greu să fim sinceri chiar și cu noi înșine. Cred că avem nevoie să ne credem buni și frumoși și deștepți. De ce? Pentru că trăim într-o lume în care suntem dependenți de ceilalți și… dacă nu am crede că suntem perfect iubibili… cum ne-am mai aștepta ca cei din jur să ne placă?
În ciuda tuturor oglinzilor mincinoase, nimeni nu-i perfect. Imperfecţiunea unuia se poate potrivi perfect cu imperfecţiunea altuia, dacă sînt etalate de la bun început. Altfel, vor fi două sau mai multe minciuni care se vor nărui în (acelaşi) timp, iar şocul va fi suficient de puternic încît să distrugă relaţiile construite pe minciună şi făţărnicie, indiferent de natura acelor relaţii.
Problema cred că vine în primul rînd din media – ziare, reviste, cărţi, videoclipuri, show-uri, filme – unde sînt fabricate materiale bine lustruite şi care dau impresia de perfecţiune: vedeta X, cuplul Y, omul de succes Z şi aşa mai departe.
Din păcate, acest soi de iluzionism funcţionează pe mintea omului medu, din popor, educat în mod special să înghită asemenea rahaturi. Adevărul gol-goluţ este că toate mizeriile astea sînt – ca să folosesc un termen generic arhicunoscut – fotoshopate. Toate informaţiile sînt ajustate ca să dea bine la public. Perfecţiunea nu există. Punct! Nu mai căuta să apari perfect(ă) precum X, Y, Z. Caută să te îmbunătăţeşti, să devii cît mai aproape de acel ideal, nu doar să apari aşa, în mod fals. Adevăr, nu superficialitate. Căci baloanele de săpun se sparg toate, odată şi-odată…
Nimeni nu cred că este 100% onest cu sine. Și mai cred că (exceptând cazurile patologice) asta nu se numește ipocrizie ci mai degrabă instinct de conservare.
Așa cred și eu. Avem nevoie… Dar, nu mă aștept la un astfel de procent categoric… măcar așa, câteodată, să ne mai uităm în oglinda realității și să recunoaștem…
Sunt un om care are si puncte bune si puncte rele..Depinde de persoana cu care ma confrunt…Nevasta imi spune ca sunt iubibil :))
Nu la astfel de generalizări mă refeream. Toți suntem… și cu bune și cu rele. Dar asta e doar o afirmație în spatele căreia ne ascundem. Eu așteptam să văd dacă putem să fim sinceri cu noi, crud de sinceri… să ne uităm la noi cu sinceritate și să recunoaștem… nu pot să fac asta pentru că e prea mult pentru mine… nu sunt capabil… nivelul meu e… să recunoaștem că, dacă am dat greș cu ceva e pentru că am greșit, că n-am știut noi să facem lucrurile… nu pentru că așa a fost să fie. Și mai sunt, multe…
Poate o sa sune lipsa de modestie , insa eu sunt multumita de interiorul meu , de spiritul meu , de felul meu de a fi , de tot ce sunt eu , nu fizic , ci emotional , psihic si spiritual.Pot spune ca ma autocritic si totusi am o parere buna despre mine.N-as schimba ceva din felul meu de a fi. Stiu ca sunt de un egoism extrem si de o posesivitate diabolica , insa cred eu ca asta se compenseaza cu imensa mea capacitate de a darui dragoste , intelegere si altruism. Vezi?Intotdeauna exista pozitiv si negativ. Caut sa ma vad cat mai real , asa cum sunt si recunosc si parti rele , dar si bune.
Sa raspund si eu 😀
– Sunt buna cu cine are nevoie de bunatatea mea;in general sunt o persoana rezervata si prima impresie pe care o las , este de ceva rece
-Frumoasa la suflet? sau fizic? 😀 Pai cred ca sufletul meu este destul de bine echilibrat , cat despre frumusetea fizica…cine sau ce defineste frumusetea?daca eu vad frumoasa o persoana cu o mana si un picior amputate , e foarte firesc si normal ca altcineva sa spuna ca sunt defecta si ca aia nu e frumusete… 😉
-Desteapta? nope 😀 .Eu ma incadrez perfect in expresia „Branza buna in burduf de caine:”Ce inseamna sa fi destept? Sa ai raspunsuri pentru orice? Sau sa cunosti Istoria lumii?Sau ce te face mai destept? Sau ar trebui sa spun intelept?Aia e altceva…poti fi destept , dar nu intelept… 😀
-Iubibila? Hihihihihi….sunt taaare iubibila…si nu o spun eu! 😀 Cat despre partea sufleteasca…asta nu mai stiu,caci ,cum scriam mai sus ,detin doza mare de egoism si raceala… :)))))
Cât mi-a plăcut răspunsul tău. Echilibrat, al unui om care poate să privească, să se privească cu sinceritate. Poate că asta e soluția… să nu aștepți să fii altceva decât ești, să te accepți așa cum ești… să le știi pe alea rele și să le valorifici pe alea bune…
daca ar fi sa ma intrebi pe mine, nu cred ca merit sa fiu…iubibila. noroc ca nu ma/ntreaba nimeni 🙂
lasand gluma la o parte, deschizi rani cu textul tau…ceea ce spune multe…despre cat de iubibili suntem…majoritatea dintre noi…
te pup cu drag!
Oana, aici e problema cea mai stringentă… dacă merităm sau nu să fim… iubibili. Spune-mi, cine decide dacă te încadrezi sau nu? Cine decide cât și cum? Ar trebui, ca oameni, toți să simțim că merităm să fim iubiți… de fapt, ce-am putea face atât de grozav de rău încât să pierdem dreptul ăsta?
Eu de multe ori ma subapreciez, dar am Omul care stie sa imi ridice moralul si stima de sine! 😀
Și cu poza asta pe care ți-ai pus-o la avatar… nu mai e nimic de spus. Trebuie să crezi în tine… 🙂
Nu degeaba am zis eu ca-s „imperfect woman” 🙂 Da, cred ca mi-e teama sa fac o lista a lucrurilor cu minus, pentru ca am defecte cu duiumul. Ohooo. Ditamai lista 🙂 Insa raman la ideea ca cel mai important in viata e sa nu faci rau altora.
Daca-s multumita cu mine? N-am fost pana acum, drept sa spun si probabil nici nu o sa fiu in viata asta. Pentru ca mereu gasesc ceva de imbunatatit la mine 🙂 Insa in ultimul an am invatat sa ma accept asa cum sunt, imperfecta 🙂 si cred ca e un pas mare.
„Cât de buni, frumoși, deștepți și neapărat, iubibili, credeți că sunteți?” Cu siguranta nu sunt o persoana buna, pentru ca nu stiu sa iert, nu prea stiu sa acord o a doua sansa …La capitolul frumusete, pun accentul pe cea interioara si si aici, cred ca-s multe de imbunatatit. Iar cu iubirea…nici nu stiu ce sa zic. Eu vreau sa cred ca da 🙂
Comments are closed.