Zece ani. 10 ani. Oricum aș scrie, pare tot la fel de… incredibil de mult.
21 mai 2003. După trei ani de Informatică Tehnică, proaspătă absolventă de universitate. Curs festiv. Emoții. Agitație. Flori. Sentimente amestecate. Tristețea unui sfârșit. Îndrăzneala și nesăbuința celor 22 de ani. Oameni tineri și entuziaști.
(fotografia e făcută pe 21 mai, ziua cursului festiv, în camera de cămin, locul în care m-am simțit, ani de zile, mai mult decât oriunde, acasă)
Au trecut zece ani de când am terminat prima facultate. Anii aceia petrecuți într-un cămin studențesc au fost speciali pentru mine. Cândva ziceam că au fost cei mai speciali, probabil că nu greșeam prea mult. Au fost magici, de-a dreptul. Au fost intenși, reali, plini, au fost naivi și exuberanți, au fost grei și plini de obstacole, au fost simpli și totuși, atât de complicați. Au fost tinerețe. Cu toate ale ei.
Au fost, pentru mine, exact balul Cenușăresei. În primul an de facultate descoperisem (mda!) că nu sunt, așa cum credeam, tocmai rățușca cea urâtă, anii de studenție mi-au fost un fel de bal continuu (deși a trebuit să muncesc ca să mă întrețin) și terminarea lor m-a aruncat într-o lume pentru care nu eram chiar pregătită. Mi-e dor de anii aceia, mi-e dor de libertatea și naivitatea cu care-i trăiam, mi-e dor nopțile pe care le pierdeam prin săli de lectură sau pe bănci în curte, mi-e dor de oamenii pe care-i aveam aproape, cu care împărțeam o lume, mi-e dor de școală, de cursuri, mi-e dor de petreceri și de distracții, mi-e dor de trăirile intense, de avânturi și de îndrăzneală, mi-e dor și știu c-o să-mi fie întotdeauna dor și mereu o să le prețuiesc într-un mod aparte amintirea. Și cât de multe se află acolo, în cutia anilor de studenție.
Au trecut zece ani. E de parcă aș fi închis ochii o clipă și zece ani au trecut prin mine, peste mine. Cum, de ce, timpul aleargă mult mai repede decât o facem noi, cum rămânem într-atât de mult în urmă?
Păstrați și voi amintiri vii și dragi anilor de școală, vă e și vouă dor?
11 comments
Oh, la mine au trecut abia 5 de la prima facultate si parca ar fi ieri…. parca ieri pregateam balul mascat de absolvire, initiam si in facultatea noastra traditia robelor (pana atunci nu se tinuse) si faceam o gramada de poze cu colegii..
Parcă ieri… oricât de mult timp ar trece, tot așa ne simțim, de parcă ieri ni s-au întâmplat lucrurile…
Mi-ar fi plăcut o poveste despre revederea de 10 ani… sau nu se mai poartă chestii de-astea „puerile”? Uite, eu unul n-am ajuns la niciuna dintre cele de care am avut cunoştinţă, de ruşine că rămăsesem un nimeni. Nu s-a schimbat nimic de atunci, dar acum îmi pare rău că n-am fost să-mi revăd colegii – copiii, tinerii care-au devenit între timp oameni (sau nu).
Desigur, eu n-am făcut o facultate; singura ocazie am pierdut-o în ’85, cînd aveam vreo 39,5°C febră şi am mers pînă acolo forţat (şi ca teleghidat), doar ca să nu iau bătaie de la dragul meu tătic, ba a mers şi maică-mea cu mine, ca să se asigure că intru în clădirea facultăţii, nu undeva aiurea în vreun parc.
Dar da, am amintiri frumoase din liceu, cînd am preferat căminului naveta cu trenul. Eram cîţiva, o gaşcă pusă pe distracţie – nu conta că mă trezeam dimineaţa la 4:30 şi ajungeam înapoi acasă după exact 12 ore. Totuşi nu mă întind aici la poveşti, că aş depăşi lungimea articolului şi nu se face.
Mi-ar fi plăcut și mie o poveste despre întâlnirea acea dar… eventual inventată, că altfel, n-am de unde. Din păcate. Se pare că ne-am împrăștiat în cele patru zări ale lumii și probabil nici legăturile n-au fost așa de strânse cât să existe un nucleu în jurul căruia să ne putem iar aduna… dar, nu contează, amintirile acelea rămân și nu le ia nimeni. Și sunt frumoase, așa de frumoase. Ahh!
Tocmai tu, care organizezi evenimente atît de importante, nu te-ai gîndit să organizezi şi o revedere? Ah, de-aş fi ştiut de asta acum două-trei luni, te-aş fi bătut la cap pînă treceai la treabă! Cu tehnologia din ziua de azi, ar fi putut ieşi o combinaţie live + teleconferinţă, cu cei care ar fi fost mult prea departe şi mult prea ocupaţi pentru a călători. Dar să ştii că la următoarea nu te mai iert! 😉
Pînă atunci, nu ne dai şi nouă să gustăm din tortul de amintiri frumoase? Că le simt mocnind… 😎
Dragoș, evenimentele le organizezi doar dacă ai cu și pentru cine… altfel, nu-și au rostul.
Amintiri din studenție zici? Ahh, dacă ridic capacul cutiei… :))
Aha, am priceput. Cumva al doilea nume al tău e… Pandora? 😆
poate al treilea… 😛
Ioi, Istenem – uraganu’ vine de la Baia Mare, nu de la Navarone! 😀
Da faculta nu mi-e asa de dor, insa de anii de liceu mi-e. Atunci chiar ca nu am avut probleme, puteam sa facem tot ce ne trece prin cap 🙂
Important e să fie amintiri frumoase, când privești în urmă…
Comments are closed.