Vouă de cine vă este dor azi?

Inevitabil, în momentul unei schimbări, amintirile sunt cele care vin peste tine, cerându-și dreptul la atenție, oprindu-te din drumul tău, întorcându-te în trecut, exact acolo unde s-au petrecut anumite lucruri. Știu că e firesc. Dar sunt, de multe ori, amintiri pe care le înghesuim în colțuri de minte, de suflet, încuiem bine acolo și poate chiar aruncăm – ipotetic, desigur – cheile, sperând că uitarea-și va așterne liniștită vălul și noi ne vom putea preface că unele lucruri nici măcar nu s-au întâmplat.
Doar că nu-i așa. Uneori e suficientă doar o privire în urmă, pentru a fi prinși în lațul amintirilor. Și, ce putere au să te tragă înapoi la ele, să te țină captiv și tu să te zbați să scapi, ca Ulise de nimfa Calipso….
Uneori, vrem să uităm oameni. Și trăiri. Momente împărtășite. Atunci când plecăm și închidem niște uși după noi, blocăm accesul mental atât la lucrurile acelea care ne dor, cât și la cele frumoase… uităm, sau ne prefacem că uităm, apropieri, doruri, priviri adânci și vorbe de drag. Uităm drumuri parcurse împreună, uităm dorințe și așteptări, uităm… de fapt, ascundem undeva în noi. Ca să doară mai puțin. Ca să ne confruntăm mai puțin…
Așa că, azi, în mijlocul unui iureș în care m-a aruncat viața – c-așa-i șade bine, să te facă să simți că ești om, nu mașinărie, nu? – e despre doruri. De locuri, de lucruri, de oameni. De drumuri pe care le-am abandonat, pentru a merge pe altele. De oameni pe care i-am lăsat în urmă. De lucruri pe care nu le-am mai trăit. Doruri, firești, atât de multe…

Oare există om pe lumea asta căruia să nu-i fie dor de ceva, de cineva? Care să nu privească, măcar uneori, cu nostalgie în urmă și să simtă că i se strânge inima de dor?
Vouă de cine vă e dor azi?