Acum ne e cel mai bine

by loredana
0 comment

Îmi tot vine gândul acesta în cap. L-am gonit, ca pe țânțari, de mai multe ori, că deh, cum să-ți fie bine în vremurile astea, cu tot ceea ce trăim, cu o relație departe de a fi perfectă, cu o viață cu suficient de multe neajunsuri?! Și totuși, a fost musai să-l accept, să-l iau așa, pe bucățele, și să-l înțeleg.

Acum ne e cel mai bine.

Așa și este. Ne e bine. Azi. Acum.

Suntem bine noi doi, unul cu celălalt, Peter și cu mine. Sigur, nu plutesc pe aici norișori roz pufoși plini de aburi de iubire perfectă. Nici acum, nici ieri, nici mâine. Nu-s. În mintea mea idealistă, poate că aș fi vrut să fie, da. Un drum mai lin, mai puține furtuni, mai mult echilibru, mai puțină încrâncenare. Dar realitatea vieții noastre de zi cu zi e o continuă muncă, adaptare, căutare, vindecare, uneori prea războinic, alteori mai pașnic.

Mă uit la noi, însă, la anii noștri de potrivire a pietrelor tari ce suntem amândoi și îmi dau seama că ni se netezesc tot mai bine asperitățile, că ne acoperim tot mai firesc crăpăturile, că întregim cumva, înspre bine, tot înspre mai bine, lucrurile între noi doi.

Sunt recunoscătoare tare, mult mai mult decât pot să arăt sau să spun, pentru relația cu Peter, pentru cine și cum suntem împreună, pentru dragostea și devotamentul lui, pentru modul în care simte el și crede că noi am fost predestinați, pentru drumul nostru împreună, pentru capacitatea lui de a fi ceea ce am eu nevoie, pentru că eu pot să fiu ceea ce are el nevoie. Așa de intens simt adeseori binele care ne este dat, încât îmi tremură sufletul de teamă că aș putea să pierd acest bine. Da, știu de unde vine această teamă, știu teoria, explicațiile, practica e cea care îmi tot dă șah. Nu mat, încă.

Suntem bine cu pruncii noștri și mai ales cu ea, fetița aceasta care ne leagă pe toți, pe părinții și pe frații ei. Orla, dragon de fetiță, acest ”too much” ce ni s-a dat, cum zice Peter. Un an și nouă luni de viață care freamătă în ea și prin ea, în noi. Stăm și ne uităm la ea fascinați. Un spectacol e. Modul ei de-a trăi, de-a se bucura, de-a ne iubi, modul în care învață, zi de zi descoperind câte o lume întreagă, modul în care se exprimă tot mai bine, modul în care înțelege tot din jur… e bine într-un mod aproape indescriptibil.

Aproape că nu mi-o mai amintesc mică. Orla bebeluș. A trecut puțin timp de atunci și totuși, nici nu îmi mai amintesc. Mi-e dor, sigur, uneori. Dar cel mai adesea simt că așa e cel mai bine. Că fix vârsta la care e acum e cea mai frumoasă. Nu vreau nici să stea timpul să o avem mai mult mică, nici să treacă timpul să fie mai repede mare. Nu, e bine fix așa, fiecare zi a ei cu noi, împreună.

Aș vrea să avem mai multă răbdare, să ne putem bucura mai mult decât o facem. Să fim mai puțin stresați și mai mult recunoscători. Să vedem mai mult ce e în pahar și mai puțin ceea ce lipsește. Sigur, îmi fac mereu procese de conștiință, capul meu e un veșnic tribunal în dezbatere. Aș vrea să pot pune mai adesea mintea în repaos, să las doar inima să vibreze și să dăruiască.

Dar. Suntem sănătoși și suntem împreună. Ne avem și știm că acesta e cel mai frumos și prețios dar al vieții. Nu știm cum ne vom descurca financiar în perioada următoare, nu știm cum vom reuși să construim ceea ce încercăm acum, ne apasă multe nesiguranțe, ne frustrează diferite situații, ne stresează multe, avem căderi, la fel cum avem și momente extrem de pozitive, suntem oameni. Da, mi-o spun mie mai ales, poate învăț să mă accept un pic mai ușor, cu toate câte le port în mine. Și cu toate câte sunt, suntem bine.

Ceea ce vă doresc și vouă, tuturor.

noi, de 1 iunie 2020, cu biciclete și bucurie copilărească
6+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu