Am o poveste de spus

by loredana
0 comment

Cât timp mai ai o poveste de spus și pe cineva dispus să te asculte, nimic nu e pierdut.

E o replică dintr-o carte/film – Pianistul (minunată carte de memorii a lui Wladyslaw Szpilman, minunată ecranizare cu Adrien Brody). Mi-a spus-o cineva acum mai mulți ani, apoi am citit cartea și am văzut filmul. Și fragmentul acesta mi-a rămas în minte și îmi aduc aminte adesea de el. Mai cu seamă atunci când încerc să-mi dau seama dacă ceea ce fac sau vreau să fac are sau nu sens, dacă e o pierdere sau nu, dacă drumul duce undeva sau nu. Da, îmi pun extrem de multe întrebări, cam la fiecare pas, așa.

Fiecare dintre noi ne construim propria poveste. Nu țin toate de noi, nu putem să tragem chiar toate sforile vieții noastre, ni se mai întâmplă lucruri pe care nu le putem controla, drumul o ia prin tufișuri, uneori acestea devin extrem de neprietenoase și de aspre, facem pași cum putem, ne mai rănim, ne mai înăsprim și noi și mergem mai departe.

M-a întrebat cineva de curând – cum îți este pe acest drum pe care ți l-ai ales?

Îmi este bine, aș spune, foarte pe scurt. Sigur că nu văd asta mereu, că nu sunt recunoscătoare mereu, că nu sunt pozitivă mereu, n-am cum, m-am născut cu întrebări în sânge și, deh, întrebările asta fac, scrijelesc pe pereții minții mele, bombardează prin vene și n-am cum să fiu un om care se împacă ușor cu oameni și lucruri. Sigur că nu mi-e bine de la sine, zi de zi, că binele acesta vine singur, de-a gata, sigur că bine nu înseamnă ușor sau lipsa problemelor, ohh, nu. Ci o stare a lucrurilor pe care încerc să mi-o asum și, măcar uneori, văd și înțeleg că mi-e bine, tare bine.

N-am ales eu drumul, nu într-un mod conștient și calculat. N-am ales să urc, n-am ales să cobor. Mi-am dorit, sigur. Ca drumul să fie blând și să ducă spre culmi. De trăire, de emoție, de viață. A dus și duce, ahh, încă cum. Măcar de aș putea să primesc lucrurile cum vin și să le las să mă învăluie, să le pot trăi cu totul. Sunt un capricorn, ce să-i faci, e musai să analizez, să rumeg, să înțeleg. Și mai și trăiesc, printre, cât pot.

N-aș fi vrut să pot alege eu totul. De unde să știu eu ce mi-e necesar sau bun sau m-ajută? Că azi îmi pare că-mi trebuie ceva, mâine simt că altceva. Și tot așa. E în natura umană, cred, să fim așa, în bătaia vântului. N-aș fi vrut să mânuiesc eu chiar totul, ar fi fost și mai haos decât e. Așa măcar au venit lucrurile în viața mea într-un fel anume. Cel puțin asta văd și înțeleg. Că unele, multe, sunt așa cum trebuie, la locul lor în puzzle. Uneori am știut să reacționez, am făcut alegeri care m-au ajutat, am avut curaj sau o îndrăzneală iresponsabilă, cum ar zice unii. De multe ori am dat dovadă de o comodă lașitate. Că-i mai ușor de stat ghemuit într-un colț, decât să-ți iei avânt și să-ți dai drumul în gol. Am făcut-o și pe asta, adesea, cu și fără parașută.

Sunt un om norocos, da. Viața e bună cu mine și eu încă nu știu să primesc binele acesta. Încă trăiesc privind peste umăr cu frică multă că acest bine o să dispară. Că e musai să plătesc cu lacrimi, durere și tristețe pentru el. Încă port în mine incapacitatea de a mă bucura, lupt cu asta zi de zi și e adesea o luptă pierdută. Încă trăiesc în mine dragoni neîmblânziți. Dar continui. Bănuiesc că aceasta e povestea, așa trebuie să fie, pas cu pas, capitol cu capitol, se scrie exact așa cum îmi e necesar.

Și când pot să văd limpede, când văd că tot ce îmi trebuie am, că ceea ce am e tot ce îmi trebuie, îmi e și mai bine. Și mă bucur de soare călduț de noiembrie și de râsete de prunci frumoși și de lumină în ochii bărbatului iubit. Și mi-e bine. Un bine pe care l-aș ține strâns la piept, să nu dispară. Un bine de care mă bucur moderat, cu aripile pe jumătate întinse doar. Dar și când reușesc să le întind, ahh, ce zbor!

Măcar din când în când să putem să vedem limpede binele din viața noastră. Și să ne facem din el scut pentru atunci când ne e mai puțin bine, să ne fie mai ușor să parcurgem cărările. Asta vă doresc!

cumine
0

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu