Cât de înalt pot să zboare visurile?

by loredana
0 comment

Cred și sper că avem cu toții visuri. Mari, mici, nenumărate, visuri pe care ni le dorim împlinite pentru că ele ne aduc bucurie, viață, trăire.

Cât de departe și cât de repede pot alerga visurile noastre? Cât de înalt pot să zboare?

Mă întreb. Mintea noastră e prima și cea mai importantă limită, știu asta. Suntem cine decidem să fim, conștient sau mai puțin conștient. Avem libertatea și capacitatea de a alege într-o mare măsură cine și cum să fim. Avem în același timp și incapacitatea de a acționa, un fel de paralizie a determinării. Ceea ce ne ține pe loc, ne convinge propriul sine că ”e bine și așa”.

Da, cred că avem cu toții aripi, doar că nu alegem cu toții să le și folosim. Că nu suntem conștienți de ele, că ne e frică, că nu avem încredere, multe motive. Sigur, frica e deasupra tuturor. Frica aceea pe care nici măcar nu putem să o recunoaștem, credem că e parte din ceea ce suntem, din felul nostru de a fi.

Vă gândiți la fricile voastre? La ce ați fi sau ați face dacă n-ar exista frică?

Dacă ți s-ar spune – POȚI face ce simți, poți SĂ FII cine îți dorești să fii, azi poți alege care îți e drumul potrivit.

Ce ar răspunde sufletul, inima ta? Cum ar arăta viața ta?

Răspunsul meu poate părea banal sau simplist, dar aș alege doar să am capacitatea să mă bucur de viață. De fiecare zi, așa cum mi se dă, fără frică.

Mă întreb. Cum am fi dacă nu ne-am pune singuri piedici și nu ne-am înfășura în frică ca într-o pătură? Dacă nu ne-am sabota singuri, tot repetându-ne în sine că ”nu-i pentru mine, lasă, nu contează, nu are sens, e bine și așa”. Cum ar arăta eul nostru eliberat de constrângeri? Ar râde mai mult inima noastră? Am trăi mai din plin fiecare zi, bucurându-ne de șansa care ni se dă, să facem din viața noastră un spectacol magnific în care noi, fiecare, să fim în rolul principal?

Vorbesc despre frică pentru că o simt. O văd, o conștientizez, înțeleg că frica nu sunt eu, că nu ea mă definește, însă tot îmi e extrem de greu să o înfrunt. Pare să aibă mii de capete. Unde întorc privirea, o frică mi se înfășoară în minte și-n suflet, deformând tot ceea ce simt.

Frica ne oprește din multe lucruri pe care ni le dorim. Frica ne ține în pătrățelul nostru de confort emoțional. E plăcut și călduț acolo, normal că e greu să facem un pas înafară.

Dar frica ne dă și ocazia să acționăm și să schimbăm ceva. E greu al naibii să fac vreun pas atunci când mi-e frică, dar cât de plină de recunoștință și de încredere mă simt atunci când reușesc să ies din cercul vicios!

Da, întotdeauna acolo e greul. Bine, și la al doilea pas, adesea. Dar acolo, să te pui în poziția de a acționa, să găsești în mintea ta putere și să dai drumul mecanismului care învârte rotițele determinării, asta e dificil. Acolo intervine forța visului, a dorinței. Cât de real e, cât de intens, cât de cu sens e ceea ce îți dorești?!

Mă lupt cu multe frici. Mai cu seamă în ultimii ani, par să fie câtă frunză, câtă iarbă. Frici mari și frici mărunte. Chinuitoare, deopotrivă.

Mă gândesc la cât de multe lucruri am renunțat din frică, de-a lungul anilor. Muuulte! Și pe câte le-am trăit, tot din frică. Dar o altfel de frică. Frică de regret. Tot multe, da!

Simt o frică de renunțare. Nu știu s-o explic mai bine. Dar simt că mă apasă mai mult frica de a renunța la lucruri pe care mi le doresc, decât frica de eșec. Poate acesta o fi norocul meu. Sau motorul care mă duce mai departe și mă face să încerc, totuși. Nu curajul care dă pe dinafară, ci frica de a nu încerca.

Simt că se zbat în mine idei și gânduri și dorințe cărora nici măcar nu știu să le dau glas. Și nu le cern, nu le limpezesc, nu le las să își desfacă aripile ca să poată încerca să zboare. Le țin captive acolo, în frică. Și frica adună frustrări și frustrările aduc nemulțumire și nemulțumirea otrăvește viața.

Mă întrebase cineva de curând dacă și de ce sunt nemulțumită de viața mea. Și i-am răspuns așa:

Sunt în locul în care vreau să fiu și cu oamenii cu care vreau să fiu. Iubesc bărbatul pe care vreau să-l iubesc și fac ceea ce simt că vreau să fac. Sunt recunoscătoare pentru pruncii mei și încerc zi de zi să fac lucrurile mai bine în relația cu ei. Nu vreau să schimb nimic din toate acestea, sunt exact unde vreau să fiu. Însă vreau să renunț la frici și tristeți și dureri și resentimente și să pun în loc bucurie și recunoștință. Vreau să fiu cine și cum sunt și să mă bucur de asta.

E muncă serioasă, sincer o spun. Drumul pe care merg e bolovănos și mă împiedic întruna. Dar merg, aleg să merg. Pentru că simt că totul îmi e despre împăcarea cu sine și tot ceea ce fac și tot ce-mi doresc să fac duce în această direcție. Să fiu bine cu mine. Și cu ceilalți. Fără frică, ca să pot da voie visurilor să existe și să zboare.

Așa că, haideți să ne dezbrăcăm de cojoacele de frică, ca și Baba Dochia, că tot e vremea ei. Și să ne lăsăm purtați de propriile aripi eliberate de teamă, lăsate să se întindă și să zboare. Cine știe unde pot să ne ducă!

Așa îmi doresc. Așa vă doresc. Să aveți visuri care să zboare înalt!

O fotografie de demult, au trecut niște ani, vreo cinci, cred. Însă vorbește foarte bine despre emoția de-a trăi un vis, fără frică.
10+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu