Cât durează dragostea?

by loredana
0 comment

Fiecare clipă pe care o trăiesc cu tine aș vrea s-o pot închide într-o prețioasă și veșnică cutie a nepierderii. Aș vrea să mi se tatueze în suflet fiecare secundă petrecută cu tine. Să mi se încrusteze în învelișul inimii și orice ar fi cu viața mea de acum înainte, povestea noastră trăită așa, atât de împreună, să îmi fie înveliș și scut împotriva oricărui vânt de tristețe sau durere. Să îmi fie hrană și plinătate sufletească.

Simt că primesc un dar atât de prețios încât mi-e teamă să respir ca să nu se irosească, mi-e teamă să vorbesc ca să nu se piardă din ireal. Simt că mă învăluie ceva într-o magie absolută. 

Cum mi-e dat mie să mă uit în ochii tăi absurd de albaștri și să văd acolo și pierdere și regăsire? Cum mi-e dat să primesc eu căldura sufletului tău atât de flămând de dragoste? Cum să am dreptul să umplu eu acest pahar, să dezgheț eu acest ocean al detașării emoționale, al închiderii în sine și-al ascunderii? Cum să fiu eu cea care te atinge și te vrăjește? 

Tu mă iei din răul lumii și mă pui într-o poiană a fericirii – mi-a zis. Și privirea aceea încărcată de drag și de șăgălnicie și atracția copleșitoare și fiecare atingere care mă transportă într-o lume de aproape nebunie. Cum să simt așa? Am impresia că inima mea o ia razna printre nori, am impresia că nu sunt eu cea care trăiește această poveste, am impresia că… am murit și am ajuns într-un rai. Un rai al nostru. Al meu și al lui. Nu doar al meu. Al nostru. Peter și cu mine. 

Mi-e teamă multă. Da, mi se strânge inima de spaimă și de întrebări și de uimire. Și totuși, am curaj. Trăiesc, respir toată această nebunie clipă de clipă cu acel curaj al condamnaților la moarte. Știu că nu mai urmează nimic altceva, știu că tot ceea ce am e ceea ce trăiesc acum și vreau să simt tot, până la ultima picătură. Vreau să mă pierd în această poveste și să renasc în ea. Să fiu făcută bucățele și construită la loc. Vreau să trăiesc. Să-l trăiesc. Și să-l fac fericit.

7 august 2017. Într-o zi din cele de început ale drumului nostru împreună, îi scriam așa, textul acesta. Și azi, după fix trei ani, zâmbesc. Cu inima plină de un sentiment de recunoștință pentru tot ceea ce în acest timp n-a dispărut ci dimpotrivă, s-a înmulțit. Mă uit la omul acesta, omul meu ca nimeni altul pe lume și știu că-l iubesc cu fiecare ungher al inimii, cu fiecare colț de minte. Cu totul. Și încă tremur de spaimă și de uimire. Încă îmi vine greu să cred că ni s-a dat să ne fie așa. Ca el să-mi mângâie părul în fiecare dimineață și să-mi spună că acolo e casa lui, cu fruntea mea lipită de fruntea lui. Ca eu să-l caut noaptea în pat, răsucindu-mă între pruncul agățat de mine și trupul de bărbat de care vreau să fiu lipită toată.  

Nu știu cât durează dragostea.

Știu că e o muncă continuă să o întreții. Știu că ne putem pierde ușor și că suntem norocoși să simțim cu atâta claritate că aici e locul nostru. Știu că dragostea e fragilă și extrem de vulnerabilă. Știu că e imposibil un drum fără dragoste. Și știu bine că tot ce-mi doresc e ca dragostea dintre noi să ne fie scut și îndrumător și să fim bine și să facem bine. Cât ne-o fi dat să fim pe lume.

8+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu