Ce ai vrea să scrie pe piatra ta de mormânt?

by loredana
0 comment

Am terminat de citit o carte care m-a răscolit foarte mult, pe care am parcurs-o ba cu creionul la îndemână, ba îndoind colțurile paginilor – deși acesta nu e un obicei care să-mi placă. A fost necesar, am simțit că trebuie să fac asta, că prea sunt multe lucruri la care trebuie să mă întorc, să mă gândesc.

Minciuni pe canapea, Irvin Yalom.

O carte foarte necesară, așa o simt. Scrisă într-un limbaj ușor de parcurs, aceasta a fost marea surpriză pentru mine, deoarece mă așteptasem să fie mai tehnică, mai greu de înțeles și de simțit. Are, poate, un final cam prea americănesc și un pic forțat, însă înafară de acest aspect, o consider teribil de bună.

Și e acolo un exercițiu, dintre cele despre care se spune că sunt grele tare, chiar și într-o terapie.

Dacă acum ai asista la propria ta înmormântare, ce ai vrea să scrie pe piatra ta de mormânt?

Da, știu, sună dur și neplăcut și parcă am întoarce capul de la o astfel de întrebare, că prea ne dă fiori pe șira spinării. Însă… uite că mă opresc fix la ea și persistă în mintea mea de două zile, de când am încheiat cartea.

Suntem – și mai bine vorbesc despre mine însămi – sunt, cel mai adesea, inconștientă la aspectul efemer al vieții. Nu trăiesc suficient de conștientă de prezentul vieții mele, suficient de asumat, suficient de ”trează”. Așa simt. Care e barometrul și cu ce se măsoară acest suficient? Nu știu, probabil cu propria riglă, cu ceea ce simt eu că e puțin, de ajuns sau mult. Așa cred, că adesea iau ”de-a gata” viața, zilele care mi se dau.

Realitatea e că tot ceea ce avem e clipa prezentă.

Fix atât. Sigur, o scriu, mintea mea înțelege, dar n-o simt în profunzime, nu într-atât încât să aleg conștient să prețuiesc cu adevărat fiecare clipă, să ies voit dintr-o stare proastă, să fac schimbări majore, să… fiu alt om, mai mult omul care mi-aș dori să fiu și mai puțin omul care nu-mi place că sunt.

Nu, ceea ce fac și pot să fac e să iau lucrurile pas cu pas și să lucrez neîntrerupt. Zilele trecute, de exemplu, chiar mi-a fost de mare folos să-mi dau seama, într-un moment de stare cumplit de apăsătoare, că cel mai bun lucru pe care-l pot face e să am răbdare să ies din starea aceea. Să nu mă judec extrem de critic pentru ceea ce simt și să nu mă bazez foarte mult pe gândurile din capul meu când ele sunt cernute mai mult prin negativism, anxietate sau tristețe. Să îmi dau voie să mă afund, să accept, să mă zbat mai puțin. Să las să fie și să treacă.

Și atunci, simt că răspunsul pe care l-aș putea da e acesta. Într-un mod ideal cred că acolo, la finalul drumului, singurul lucru care contează este…

dacă ai fost sau nu un om iubit.

Și nu iubit de părinți și de familie, nu iubirea aceea care vine la pachet cu viața (dacă vine, deh, nu generalizez). Ci iubirea pe care, pe parcursul vieții tale, ai reușit să o sădești în sufletele altor oameni prin acțiunile tale, prin felul de a fi, prin modul în care ți-ai parcurs drumul.

Simt, da, că sunt extrem de săracă în privința asta.

Că pădurea mea de iubire e de abia poate câțiva copaci răsfirați ici și colo. Că nu sădesc cât aș putea.

Viața mă dovedește a fi mai introvertită decât mă credeam sau îmi doream să cred despre mine. Mai puțin dispusă la socializare și mai mult înclinată spre singurătate. Deși vreme multă am crezut că e vina celorlalți, de fapt, știu, e ceva în felul meu de-a fi. Dorință de adâncire în sine, mai mult decât pierdere în mulțime. Ceva care mă atrage spre cărări retrase, însoțită, da, dar de grupuri mici, de intimitate. De-a lungul anilor le-am trăit și le trăiesc pe toate și știu și ce înseamnă să lucrezi, să fii înconjurat de zeci, sute și chiar mii de oameni și știu și ce înseamnă să hibernezi în bârlogul cald, comod și confortabil.

Dar pădurea de iubire pe care o sădesc în viața aceasta… ce-i cu ea?! Știu că nu fac nici pe departe cât aș putea, știu că mă zbat mult în propriile mele afundări și tot sper că urmează să găsesc malul, să pot păși mai ușor, mai vioaie spre ceilalți. Simt că e muncă neîntreruptă. Să ies mai mult din bârlogul adâncirii în sine și să deschid mai des brațele spre lume. Efortul e în primul rând cu noi înșine și apoi cu lumea din jur.

Să fim bine și să facem bine, acolo e esența.

Știu că avem în noi, știu că am în mine nevoie de sens, de a ajuta, de a schimba ceva, cât de mic, în lumea din jur. De a lăsa ceva bun în urmă, de a construi ceva, prin dragoste și bunătate, nu doar pentru satisfacția sau confortul propriu, dar și pentru alții. Mai ales și pentru alții.

Da, acolo, la final, nu-mi doresc decât la trasul liniei să se spună despre mine că am fost un om bun. Și iubit. De puțini, de mulți, poate nici nu contează. Ci iubit, autentic, curat.

3+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu