Alăptarea. Povestea noastră.

by loredana
0 comment

Sunt mamă de doi prunci. L-am născut pe primul când aveam 27 de ani și pe al doilea când aveam 37 de ani. Amândoi, măricei la naștere, el cu 3800 gr și ea cu 4400 gr, ambii născuți natural.

Pe Marc, fiul meu, n-am reușit să-l atașez la sân. Timp de trei săptămâni, după ce s-a născut, urlam amândoi, el de foame, eu de durere. Nu putea prinde sfârcul nicicum. Îl hrăneam în paralel cu lapte formulă și ne chinuiam. Durerile nașterii îmi păreau deja suportabile, având în vedere cum fiecare punere la sân era ca și cum zeci de lame tăiau în carne vie iar și iar și iar și durerea îmi sfredelea și creierul. Doctorii mi-au zis atunci să-l trec pe lapte praf, aia e, n-ai ce face. Dar aveam lapte și nu simțeam că pot și vreau să renunț. Așa că pentru noi atunci salvarea au fost pompele de muls, le-am folosit aproape 8 luni, de când a împlinit o lună și până la șase luni l-am hrănit pe Marc exclusiv cu laptele meu, muls de câteva ori pe zi și de câteva ori pe noapte, cu pompa, pus în sticlă și dat cu biberonul. Și zero lapte praf. A fost crunt, traumatizant pentru mine, m-am împăcat măcar cu gândul că-i dădeam laptele meu.

La Orla, fetița mea venită pe lume după zece ani, am încercat să mă pregătesc din timpul sarcinii, să citesc despre mameloanele plate, despre probleme la alăptare, să văd dacă pot face lucrurile altfel. M-am consultat cu mămici, cu doctori, cu consilieri în alăptare, înainte și după naștere. Am crezut și am sperat că o să fie diferit.

Atașarea ei la sân a fost cel puțin la fel de grea ca și în cazul lui Marc. Un chin fizic și psihic pentru mine. Durere cruntă la fiecare atașare. Până când a împlinit o lună ea a primit și lapte praf și lapte de la mine, ba scos cu pompa, ba direct de la sân.

Cred că n-am reușit niciodată să o atașez suficient de bine deși am încercat în toate felurile posibile și cu ajutor specializat. Și totuși, o atașam cum puteam și o hrăneam. Timp de doi ani și aproape cinci luni alăptarea a fost cel puțin cu disconfort pentru mine, dacă nu cu durere. Rare erau momentele în care era doar disconfort. Cel mai adesea era durere. Ascuțită, sfredelitoare, la începutul alăptării mai dură, apoi mai molcomă. Dar întotdeauna acolo. Și totuși am continuat. Fără un plan, ci doar luând lucrurile pas cu pas… hai să facem încă unul, și încă unul și tot așa.

Când era micuță îmi ziceam, hai să reușesc să o alăptez până la șase luni, hai, trebuie să fac față. După ce-a făcut șase luni, era iarnă, am zis, hai, să treacă iarna. Apoi… ce bine ar fi să reușesc până la ziua ei, când face un an. La finalul verii, când avea deja un an, mi-am zis, poate reușesc și iarna asta, nu vreau să o înțarc în anotimpul rece. La un an și jumătate era așa de atașată de sân și conștientă de acest atașament, că simțeam că nu o voi putea desprinde vreodată. Timpul a trecut așa, o lună, încă o lună, s-au făcut doi ani. Deja doar alungam gândurile legate de înțărcare chiar dacă la fiecare alăptat – la doi ani încă dorea să sugă cel puțin de 3 ori ziua și de două ori noaptea – îmi ziceam că nu mai pot, că emoțional simt că nu mai pot. Le alungam pentru că mă înspăimânta gândul că va trebui să găsesc o soluție de înțărcare și nimic nu părea realizabil. Și timpul trecea.

Să spun că de când s-a născut ea – bine, chiar de dinainte, că și sarcina a fost o aventură dificilă – nu mai știu ce înseamnă o noapte de somn? Că doarme cu noi, între noi, pe noi, în toate părțile, noi doi ghemuiți într-un colț de pat și ea răsfirată pe trei sferturi? Că mă trezesc la cea mai mică mișcare a ei, că amorțesc în poziții dureroase, că cererea pentru sân deși se diminuase, de la alăptat cam la interval de două ore, când era mai mică, la interval de, poate, 4 ore, tot mă făcea un zombi obosit și frustrat? Toate acestea acumulate m-au făcut să simt, de o vreme bună, că-mi doresc să închei capitolul alăptare.

Și acum, în noaptea de 21 spre 22 ianuarie, pe la ora 5 și ceva, când s-a trezit și-a cerut țiți, i-am zis, la fel ca în multe alte nopți, că nu mai este lapte, hai să dormim și o să se facă pe mai târziu. A insistat, am insistat și eu, fără să fi plănuit asta. Obosită, nici nu mă simțeam în stare să mă întorc de pe o parte pe alta, într-o stare de semi-somn și n-am cedat. S-a smiorcăit, agitat, tras de haine, i-am tot explicat, hai să dormim, uite pune capul pe mine, ține mâna în părul meu (acesta e un alt obicei al ei care nu îmi place pentru că smulge firele de păr, însă era un compromis, așa am simțit, că are nevoie de ceva ce-i dă sentiment de siguranță)… a mai durat o vreme, ea a insistat, eu n-am cedat și am adormit amândouă așa.

Dimineața și la ora prânzului, când a trebuit să o pun la somn și era obișnuită să adoarmă doar la sân, i-am explicat. I-am povestit despre cum era mică și avea nevoie de lapte să crească, despre faptul că a crescut, că poate să bea lapte din pahar, că mă doare de fiecare dată, etc. Și n-a plâns, n-a cerut, a adormit lângă mine, pentru prima oară a adormit total așezată pe spate, cu mâna în părul meu și nu într-o parte, cum adormea la sân. Ea a adormit, eu am plâns în tăcere lângă ea. Atunci a fost momentul în care am înțeles și am simțit că pierd ceva. M-a copleșit.

Pentru că a fost un drum cu multă durere, am crezut mereu că voi simți eliberare și stare de bine la încheierea ei. Că o să pot să iau lucrurile firesc, asta e, punct, mergem mai departe, bine că s-a încheiat.

Nici vorbă.

Îmi simt sufletul greu. Lupt cu mine să nu cedez. O țin mai mult lângă mine, stau mai mult cu ea când o pun la somn. În aceste trei zile, de atunci, trec prin sufletul meu mii de emoții. Mă simt copleșită de un sentiment de pierdere căruia nu pot să-i fac față. Mă trezesc cu ochii în lacrimi. Cumva, știu și înțeleg că pierd ceva ce nu voi mai avea niciodată. Niciodată ea nu va mai fi copilul de la sânul meu. Și mi se rupe sufletul, da.

Parcă doar acum conștientizez ce a fost drumul acesta al alăptării. Da, sigur, am știut mereu că e important pentru ea, de aceea am continuat, am insistat, n-am renunțat. Că o hrănește, că îi dă fix ce are nevoie. Și pe lângă hrană, că îi e adăpost. Refugiu. Alinare. Izvor de dragoste. Viață.

La sân o puneam când îi era foame. De muuulte ori pe zi și pe noapte, am alăptat-o la cerere și ahh, câtă cerere. La sân o puneam când plângea, când se lovea, când se speria, când avea nevoie de orice. La sân găsea alinare. Când a mai crescut, am simțit-o cât de atașată e, câtă nevoie are de siguranța și de dragostea pe care le simte fiind la sân.

Am alăptat-o mult și în toate locurile posibile. În călătorii și la muncă. La sân o puneam când eram în avion și presiunea o deranja. În aeroporturi și în metrou și în parcuri și pe câmpurile pline de baloanele cu aer cald, la festivalurile noastre sau la cele la care mergeam să participăm. Pe margini de șosele unde opream de zeci de ori într-o călătorie. În restaurante și pe terase. Pe plaje și pe cărări de munte. Unde avea nevoie. Am alăptat-o în România și-n Ungaria și-n Croația și-n Italia și-n Franța și-n Irlanda și-n Spania și-n Portugalia și-n Austria. Acestea toate într-un an și jumătate, că fix de un an deja n-am mai călătorit nicăieri înafara țării.

Da, eu sunt un om destul de pudic și simțeam mereu nevoie de un pic de intimitate, nu alăptam chiar în văzul lumii, pentru că așa simțeam să fac. Reușeam mereu să găsesc un colț pentru noi sau o eșarfă care să ne ajute, să mă simt în largul meu. Și nu, niciodată nu am simțit că deranjăm pe cineva.

Și acum călătoria aceasta se încheie. Cu fiecare ”sesiune” de alăptat sărită, sunt mai aproape de închisul total al acestei uși. Și știu rațional că e decizia bună, știu că a venit vremea, dar tot mi se strânge sufletul.

Ea repetă de câteva ori pe zi – când o să fiu bebe, o să beau lapte de la țiți… și o las, nu pot să-i iau asta. Mă întreabă, cere, dar tot mai puțin, în aceste trei zile o seară a fost mai grea, când a plâns că e mică și ea vrea, eu i-am explicat, calm, cu drag, că nu mai este lapte, îmi tot zicea să beau lapte din cană ca să se facă, îi explicam că nu mai este și nu se face, a băut ea din cană, a acceptat, adormind cu calm. Nu sesiuni de plâns, crize, tantrumuri, nimic. Împotrivire, dar nu așa cum mă așteptam, așa cum o știu, războinică și încăpățânată și mereu alegând să facă cum vrea ea. Vrea să îi spun povești, inventez lucruri despre o fetiță, o fetiță ca ea, care face aceeași călătorie, crește și nu mai suge de la mami. Și mă ascultă și… nu știu cum, înțelege și acceptă. Sunt copleșită de puterea ei de acceptare. Mă uit la ea și nu pot să înțeleg ce simte, cât de greu îi este ei să-i fie refuzat ceva ce simțea că îi aparține și cum acceptă așa. Mă uimește neașteptat capacitatea ei de înțelegere.

N-am crezut că mie o să îmi fie așa de greu.

Și scriu. Scriu pentru mine, pentru că nu vreau să uit ce simt zilele acestea. Scriu pentru ea, să știe cum a fost această călătorie. Scriu pentru oricine care parcurge călătoria aceasta și are întrebări și sufletul plin de tot felul și-i poate fi de folos.

Cred că alăptarea este ceva extrem de personal. Cred că fiecare femeie trebuie să decidă, să simtă, să înțeleagă, să aibă propriul ei drum. Susțin alăptarea, sigur, dar cred că fiecare mamă alege cum simte și cum poate. Este, cu siguranță, diferit și unic pentru fiecare.

Pentru mine așa a fost. Putea fi altfel, cine știe?! Am făcut ce am putut mai bine. De ce n-am renunțat dacă era mereu dureros? Cred că de fiecare dată îmi ziceam că, hai că mai poți o dată… sau… trebuie să poți, nu-i asta limita (a durerii, a suportabilității, a nu știu ce). Am făcut cum am simțit. Deși atunci când avea patru luni un medic pediatru m-a trimis acasă cu plicuri de lapte praf – du-te acasă și dă-i! Nu i-am dat. Am pus-o la sân iar și iar, creștea constant, deși mai puțin decât media, dar era sănătoasă, n-o simțeam că-i e foame și că are nevoie de altceva.

O mare provocare pentru mine călătoria aceasta a alăptării. A fost o relație de love and hate pe tot parcursul. Dar aș lua-o de la capăt și aș face iar tot ce pot ca să alăptez. Orla e un copil sănătos, n-a fost nici răcită serios vreodată până acum, e extrem de energică, o sălbatică mică și neînfricată. Copil de dragoste și de lapte. Da, îmi spun că alăptarea a avut rostul ei în tot parcursul. Că a contat enorm.

Legătura dintre noi… da, simt că pierd ceva, definitiv, fără cale de întoarcere. Și îmi plânge inima. Mintea spune că e pasul corect și necesar, inima plânge. Am zile grele. Rememorez momente, trăiri, emoții, dureri, apropieri, esențe din călătoria aceasta. Poate că mă copleșește un sentimentalism nejustificat, poate prea mă las învăluită într-un mix de emoții, vinovăție, întrebări, senzație de pierdere. Poate. Dar așa simt.

Și în același timp, sunt recunoscătoare pentru toată această călătorie.

10+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu