Ce vă bucură azi?

by loredana
0 comment

Ce provoacă în voi emoții, de ce vă e dor? Cum faceți față zilelor, cum găsiți resurse, cum împăcați minte și suflet?

Au trecut 50 de zile din acest an și, pe de o parte se simte de parcă am fi într-o stare de iarnă veșnică, pe de altă parte, ne-am zis La mulți ani de-abia ieri. Timpul își urmează cursul, primăvara bate la ușă, inevitabil, noi ce facem cu zilele noastre? Le trăim? Le facem față?

Și ce contează? Reușitele? Zilele în care rezistăm? Zborurile sufletului? Bucuriile? Suferințele pe care le vindecăm?

Și eu, ca și voi, probabil, le trăiesc pe toate. De-a valma, haotic, sau pe rând. Nu e nimic liniar, nu e nimic lin și frumos rânduit, ci e viață… cu de toate. Sigur că din acest întreg, eu aleg – și când nu decid nimic și doar hibernez, tot o alegere e – ce contează și pentru ce are rost zbaterea, continuarea.

Pentru mine… e important când simt că drumul are sens. Am mare nevoie să găsesc sens. Și când reușesc să mă desprind de griji și să las lucrurile să fie, să le simt mai simplu, mai curat, atunci e bine. Când pot să mă bucur. Nu vânez realizări impresionante, ci împăcare și echilibru. Nu alerg după lucruri materiale, ci după calm și pace în suflet. Și nu sunt doar vorbe, simt tot mai clar că drumul despre asta este și nevoile mele acolo sunt. Să fiu bine cu mine însămi și astfel, și cu ceilalți.

Așa că, iată, ce mă bucură, ce îmi provoacă emoție sau dor. Câteva de astea, fără fandoseli, dar esențiale:

lucrurile simple. Mă duc tot mai mult spre mai puțin, spre mai golit de împopoționări. În tot ceea ce sunt și fac, stil vestimentar, decor ambiental sau proiecte la care lucrez. Nu vine de la sine, ci simt că e un proces în care învăț și aleg ce are sens, ce contează. Mă străduiesc să limitez, să golesc spațiu și minte, să renunț la lucruri care nu sunt necesare.

oamenii senini. Apreciez tare mult oamenii care joacă doar rolul propriului sine, asumat și firesc. Fug tot mai mult de teatru, de jocuri de putere, de insinuări și ostentativități. Da, trăiesc într-un cerc/bulă extrem de restrânsă pentru că așa aleg, așa simt că mi-e confortabil, să nu fiu nevoită să jonglez mereu printre măști și aparențe. Fiecare facem față cum putem realităților din viețile noastre, știu, cred și că nu-i ușor, însă am mult respect pentru autentic și asumat.

cărțile care scutură ceva în mine. Cărți care parcă mă obligă să văd mai clar, să mă uit mai atent la mine însămi și în jur, deși îmi bombardează mintea și sufletul cu emoții și trăiri și povești uneori grele de digerat. Am noroc să ajungă la mine chiar cărțile de care, probabil, și când nu îmi dau seama, am mare nevoie. Speranța mea e că ceva din poveștile acestea rămâne unde în mine, ajutându-mă să fiu mai mult lumină și mai puțin zbatere.  

plimbările lungi în doi. Cred că, dintre toate lucrurile pe care le făceam înainte de a mă ”angaja” a doua oară fără normă de timp la job-ul de mămicie, mi-e dor cel mai mult de asta. De omul meu ținut strâns de mână și rătăcit în doi pe străzi, vorbind suflet cu suflet, mână cu mână. De doi ani și jumătate pot să număr pe degetele de la o mână momentele în care am fost doar noi doi, chiar și pentru jumătate de oră, la o plimbare. Ahh, cred că, de-a dreptul, s-a întâmplat o singură dată, acum vreo lună, pe timp de ploaie când am zis, hai să ieșim pe poartă, să ne plimbăm în josul străzii, cu pruncii lăsați singuri acasă. Și-am avut, vreo 20 de minute, noi doi fără umbrelă.  

zilele de sâmbătă. Cel mai adesea, sâmbăta casa miroase a pâine coaptă, a tihnă și a bine. Și printre curățat de zarzavaturi și spălat de vase, triez și gânduri și planuri și idei și mă simt bine cu mine însămi și cu ei, ai mei. Și chiar dacă ne e totul într-o continuă agitație, avem sufletele îmbrățișate și recunoscătoare pentru #împreună.

pruncii mei jucându-se împreună. Ceea ce nu se întâmplă pe cât de des mi-aș dori, deh, e mai degrabă un câmp de luptă între ei, un neînduplecat de 12 ani jumate și o războinică de 2 ani jumate, fiecare cerând și refuzând și dorind pentru sine. Și atunci când se îmbrățișează, când el o ține de mână protector, când ea se lipește de pieptul lui, aș vrea să se oprească timpul și să-i am așa. O vreme măcar, un pic mai lungă decât realitatea.

podcasturile și interviurile. Ascult tot mai des în timp ce împachetez agende și plannere și mă bucur să aud oameni vorbind despre experiențe și moduri proprii de a parcurge drumul vieții, despre frici și emoții, despre alegeri. Sunt nenumărați oameni faini care au ceva de spus, în ultima vreme am urmărit foarte multe înregistrări de la TedEx-uri.

zăpada fabulos de pufoasă. Zăpada proaspăt așezată și cărările pe care le-am făcut cu grijă în curte toată iarna aceasta, să rămână pătură albă intactă în jur, să ne miram de cât de simplă și totodată spectaculoasă e zăpada și să ne bucurăm de fiecare dată când ieșim din casă. Drumețiile făcute prin zăpadă ne-au fost mari bucurii în lunile acestea, de fiecare dată minunându-ne și umplându-ne de frumusețea din jurul nostru.

primăvara, desigur. Dintre toate anotimpurile posibile în lumea aceasta, primăvara este și-ar fi favorita mea. Renașterea, entuziasmul, verdele, viața. E atâta complexitate în procesul acesta prin care oameni și natură revin la viață odată cu primăvara, sufletele se dezbracă și ele de cojoacele imaginare, de apăsare și hibernare, natura explodează în viață și e totul… altfel. La fel, dar altfel.  

… și azi, fix acum, când scriu textul acesta, mă bucură soarele care inundă casa, lumina caldă și plină și crenguțele acestea de cireș care-au înflorit pe pervaz. Parcă în nici o altă iarnă n-am apreciat atât de mult soarele, poate nu i-am simțit atât de mult lipsa. Cum zice Peter, noi, oamenii, suntem cei mai norocoși din acest univers, că putem trăi în locul acesta, Pământul, cu natura atât de fabuloasă, cu toate ciclurile ei, cu toate fazele și darurile pe care ni le dă, cu atât de multă complexitate, cu atât de multe posibilități.  

Să fim bine și să facem bine. Cu bucurie.

1+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu