Cum arată binele?

by loredana
0 comment

Ce culoare are bucuria? Cum arată binele? Dar frica?

Cred și simt că frica și entuziasmul merg mână în mână.

Trăiesc foarte multe frici, sufocant de multe. Mă trezesc uneori noaptea bombardată de frici și-n somn. Îmi pare adesea, da, că frica e cea care-mi guvernează viața, deși știu că nu-i așa.

Frica pune piedici entuziasmului. E aproape imposibil să fii pozitiv și entuziast când ești copleșit de temeri și ne-răspunsuri.

Mintea ține strâns aproape frica, inima îmbrățișează entuziasmul.

Apoi… luptă.

Dar am învățat în timp, în mult timp, că frica nu înseamnă lipsa curajului. Și da, știu că pe cât de multe frici am, pe atât am și curaj. Îmi e atât de greu să-mi accept fricile ca fiind neputințe sau obstacole peste care nu pot să trec încât aproape de fiecare dată ceva îmi dă imboldul de-a acționa, de-a lupta cu frica, de-a o înțelege, a vedea dacă e reală sau mai mult închipuită. Adesea, da, sunt doar închipuiri ale minții mele cu predispoziție la negativism. Și tot adesea, #mulțumesc, îmi dovedesc mie însămi că sunt mai tare decât fricile mele.

Așadar, am și frică și curaj. Am și entuziasm și lipsă de determinare. De toate, unele mai multe azi, altele mai puține mâine și tot așa, într-un dans. Ca-n viață. Uneori simt că tot ce pot să fac e să-mi plâng de milă, alteori am sentimentul că nici nu pot înțelege cât de sus mă pot duce propriile mele aripi.

Așadar, cum arată binele pentru mine…

Ce visez și ce îmi doresc cu adevărat. Dincolo de ceea ce cred că trebuie. Dincolo de ceea ce mă gândesc că se așteaptă alții de la mine. Dincolo de ceea ce am impresia că m-ar valida în fața altora. Că, ohhh, multă cale am bătut crezând că acesta-i drumul, să demonstrez altora că sunt, că pot, că… orice.

Dar, da, o fi venind cu vârsta, știu acum că ceea ce am de făcut e aici, în mine, cu mine.

Ce îmi doresc eu, ce-mi face mie bine?

Nu sunt întrebări ușoare și răspunsurile sunt fix pe măsură. Îmi doresc să FIU BINE cu mine însămi.

La modul real, palpabil, cu tot înțelesul posibil, să fiu bine cu mine însămi. Să mă accept așa cum sunt, să mă văd, să mă iert, să mă iubesc. Da, încă nu știu exact care e calea, nici n-o să fiu vreodată un guru al cunoașterii, dar îmi tot spun că… sunt pe drum. Că, deh, câte drumuri greșite mai pot fi de-acum? Multe? Ohh, sper că totuși, acesta e acela. Drumul meu spre mine însămi. Așa îl simt.

Asta îmi face bine. Să știu că merg spre mai bine.

Și, pe drumul acesta…

mă simt vie atunci când port curiozitate în suflet.

Curiozitate pentru orice, pentru vreo emoție, pentru vreo discuție, pentru un gând, pentru o întâmplare, pentru un vis. Curiozitate și interes și entuziasm. Și-atunci, găsesc și determinare. Asta-mi face bine.

Îmi doresc și am mare nevoie să-mi atenuez cutele de încrâncenare dintre sprâncene. Să pot lua viața mai ușor. Să mă bucur mai mult și să mă războiesc mai puțin. Cu mine, cu ceilalți. Dar credeți că vine de la sine? Ba iată că nu, e greu al naibii, că mi s-a lipit sabia de mână. Deși scutul s-a cam făcut praf.

Cândva, cumva, sper că o să vină vremea ca oriunde aș fi și orice aș face, să pot privi cu seninătate viața și să mă umplu de miracolul ei. Să-i simt frumusețea și să fiu recunoscătoare că mă trezesc, respir, văd, simt, primesc. Să înțeleg ce și cât și cum primesc.

Să simt, nu doar la modul rațional și conștient, cât sunt de norocoasă să fiu eu, fix așa cum sunt.

Deci… bucuria e un turcoaz imperfect, ca apa unui ocean ce pare doar, în măreția lui, calm și liniștit. Și binele, binele e bucuria vieții, să pot să mă bucur de ce-o fi să fie, cu fricile nu dispărute ci ținute așa, mai sub papuc.

Bine să vă fie.

2+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu