Împachetând zi de zi daruri pentru oameni dragi ai altor oameni de peste tot din lumea aceasta largă, încercând să strecor în tot ceea ce fac și emoție, să transmit și o stare, nu doar lucruri, am timp să mă afund (și) în gânduri, măcar uneori.
Inevitabil, zilele acestea mă gândesc la oameni și la dorințe, la daruri și la așteptări, la ce ne dorim, la ce-și doresc alți oameni, la ce îmi doresc eu. Și nu știu cum este pentru voi, însă mie mi-e destul de greu să spun simplu și clar ce îmi doresc.
Știu bine că nu prea sunt lucruri materiale pe care să mi le doresc. Sigur că am nevoie și îmi trebuie una alta, sigur că cheltui adesea pe lucruri doar din mofturi, sigur că sunt mici bucurii – obiecte care ajută adesea la o stare mai bună. Sigur că îmi doresc să călătoresc și mi-e tare dor, dar cumva simt că-mi doresc să văd lumea altfel decât o vedeam până acum. Vreau să ajung în locuri multe și să VĂD. Să simt, să înțeleg, să-mi fie cu sens, să se bucure ochi și minte și inimă. Dar dincolo de toate acestea, mă întreb adesea ce îmi doresc cu adevărat. Ce îmi lipsește cu adevărat, ce aș vrea să am ca să-mi fie mai bine. Unde duce drumul și care-i sensul.
Mi-e destul de clar unde-i nevoia mea cea mai ascuțită și unde nu găsesc răspunsuri.
Nevoia de împăcare.
Să pot să înțeleg mai bine mersul lumii. Să pot să văd clar și corect și să găsesc echilibru între nevoia de dreptate și nevoia de împăcare. Că par a se bate cap în cap cel mai adesea. Vrei să fii împăcat, trebuie să pui bățul dreptății în cui. Vrei să fie dreptate, te lupți la nesfârșit. Și nu găsesc echilibrul, starea în care să înțeleg ce și de ce.
Asta știu că îmi doresc și am mare nevoie. Pace, împăcare. Cu mine însămi, în primul rând. Ca să pot face pace și cu ceilalți, că port deja de niște zeci de ani cu mine poveri de neîmpăcare și lucruri nevindecate care nu trec de la sine, doar pentru că le-am depozitat undeva, le-am ascuns ca să nu doară. Să pot fi cu adevărat recunoscătoare pentru ceea ce am, să pot să văd mai mult partea senină a lucrurilor, să traversez mai ușor perioadele de furtună interioară, crezând și simțind și înțelegând că toate sunt firești.
Dincolo de alergătură, de oboseală, de așteptări, de tot, e nevoia de pace. O imensă nevoie de împăcare. Să mă așez, să opresc alergătura din mine însămi și să fie pace.
Altfel, nimic nu îmi lipsește. Nu material, nu fizic. Anul acesta, mai ales, chiar fiind un an așa de dificil, cu decizii apăsătoare, a fost o lecție extrem de importantă, mi-a arătat că pot. Pot găsi calea, îndeosebi în vremuri întunecate. Știu și simt că am capacitatea aceasta, să mă ridic de jos și să continui drumul și să construiesc ceva. Știu că e ceva ce mă definește, știu că am de ce să fiu recunoscătoare că sunt un om așa cum sunt. Pas cu pas, bătătoresc drumul pe care merg, nu e perfect drept, nu e perfect disciplinat, nu e perfect ca-n manual sau mai știu eu cum, ci e în felul meu, așa cum simt că e bine și corect și asumat și cu sens.
Știu că am tot ce mi-e necesar și chiar mai mult decât atât. Știu că material vorbind nu-mi lipsește nimic și că nimic din ceea ce nu am nu mi-e cu adevărat necesar.
Am căldură în casă și aceasta îmi pare a fi o mare binecuvântare, am zis-o și o mai zic. Știu că depinde în cea mai mare măsură de mine să am căldură și în suflet și, dacă bate viscolul pe acolo adesea e pentru că am încă multe cărări grele de parcurs. Dar știu că am minte și mâini și picioare și putere destulă cât să continui, să străbat ce-i de străbătut și să găsesc ce trebuie să găsesc. Pot să găsesc soluții și știu și că nu sunt singură nici atunci când mi se pare că e un gol imens în mine și în jurul meu.
Moș Crăciun, mie îmi trebuie niște praf magic de echilibru și împăcare și liniște în suflet și recunoștință. Drept e că simt că cer cam mult și poate altora le sunt mai necesare darurile tale. Mie mi-e bine cum sunt și nu cer decât să mi se dea în continuare capacitatea de a face față la orice ar fi nevoie. Că, mai zâmbind, mai strângând din dinți, mai urlând de neputință, continui. Și am și scris textul acesta între două furtuni interioare, că-i câmp de bătălie pe acolo, mai ales în perioada asta, așa că… poate mă găsește dimineața de Crăciun un om istovit, dar mai liniștit și împăcat. Frumos cadou mi-ar fi.
Să fim sănătoși. La minte și la trup și la suflet.
