Asta vreau să scriu, da. Că e ok să nu fii ok. De Crăciun și oricând altcândva. E ok să faci față așa cum poți și să-ți dorești să nu fii judecat pentru asta.
La toată presiunea care vine la pachet cu această perioadă, de-a fi cuprins de magie și de bucurie, se adaugă și povara durerilor proprii crescute exponențial în aceste zile, a lipsurilor, a dorurilor, a neîmpăcărilor. Vinovăția pentru așteptările pe care nu le putem împlini. Pentru bucuria deplină pe care nu o putem simți. Pentru pacea care nu ne copleșește sufletele.
Atât de multă perfecțiune pe rețelele sociale, atât de multă dragoste și bucurie, atâtea mese perfect aranjate și atâția brazi de Crăciun perfect împodobiți și atâtea cadouri absolut spectaculoase și atâția oameni aparent copleșiți de fericire deplină.
Mă întreb unde sunt oamenii normali?! Cei care trăiesc bune, dar și mai puțin bune? Știu că e firesc să arătăm pe online frumosul din viețile noastre, să ducem greul pe nevăzute, însă ceea ce vedem în jur mi se pare prea mult ca să poată fi real. Prea perfect ca să poată fi adevărat. Prea apăsător.
Mă gândesc la oamenii care sunt singuri în această perioadă. Oameni singuri în case goale și oameni singuri în case pline de alți oameni. Singurătatea care se accentuează în preajma sărbătorilor, devine mai tăioasă și aduce cu ea neputință și disperare. Mă gândesc cum trec oamenii singuri aceste zile și mi se strânge sufletul și stomacul. Știu că trec, e inevitabil, dar cum, ce rămâne în urmă, ce poveri de tristețe se adună în ei?
Mă gândesc la oameni care încarcă mesele cu preaplinul frigiderului, ca să acopere golul din suflete. Oamenii copleșiți de tristeți, care în această perioadă îngenunchează și sub povara pustietății din ei înșiși. Oameni care speră că sarmalele și bradul împodobit vor acoperi amărăciunea sufletului, că vor reuși să se mintă pe ei înșiși că masa plină umple și stomac și suflet.
Mă gândesc la oameni care se chinuie și se zbat să creeze magie pentru cei din jur, sperând că vor căpăta astfel și ei o răsplată de bucurie proprie, că vor putea uita, măcar pentru o vreme, de poverile care le atârnă sufletele. Oameni care cer de la ei înșiși să fie fericiți de Crăciun, musai fericiți de Crăciun, că așa ”trebuie”. Oameni care vor și nu pot, nu știu cum să iasă din propriile gropi de amărăciune.
Luna decembrie e cea mai grea din an. Da, are și magia ei și e foarte bine că ne atinge inevitabil pe mulți dintre noi această magie, că o simțim, chiar dacă ducem lupte cu noi înșine, chiar dacă nu suntem bine rotund, fără colțuri ascuțite. Dar e o lună grea, din toate punctele de vedere. Suntem adulți care ne întoarcem la copiii nefericiți din noi înșine, sperând că le vom putea aduce bucurie de Crăciun, că vom putea, cândva, cumva, să vindecăm răni dureroase, că vom găsi pace și liniște. Suntem adulți – copii care plângem după mama și după tata și după oameni care nu (mai) sunt și nu găsim răspunsuri care să ne mângâie și am vrea, ca măcar de Crăciun, realitatea să fie altfel.
În fiecare an, de multă vreme, scriu despre povara Crăciunului și nu despre magia lui. Textele mele sunt despre ne-bucuria care vine la pachet cu această obligație de-a ne simți fericiți. Și mă gândesc că, probabil, ni se dă în fiecare an, de Crăciun, o șansă în plus să ”reparăm” ceva în noi înșine, în relațiile cu cei din jur.
Să ne uităm onest la noi și în jurul nostru și să analizăm și să ne întrebăm și să sperăm și să găsim încredere că are rost?! Să fim buni cu noi și cu durerile noastre?! Să acceptăm ce nu putem schimba?! Să găsim alinare și mângâiere?! Să putem vedea lumina și miracolul vieții?!
Da, am sentimentul acesta, că în fiecare an mi se dă o șansă în plus să repar ce-i de reparat. Văd clar că n-are sens altfel. Fără operațiile și reparațiile și peticirile sufletești, cine și ce suntem? Ce rost avem? Că nu ne putem bucura, nu putem să ne umplem de trăire, având în noi strâns înghesuite frustrări și supărări și tristeți și neîmpăcări și nu lumină în inimi. Și-n fiecare an mă întreb dacă reușesc să fac un pas, dacă reușesc să schimb ceva. Nu știu.
Și asta aș vrea să mi se spună și mie. Că e ok să nu fii ok. Chiar și de Crăciun.
2 comments
Adevăr profund de care fugim și nu vrem să îl vedem clar. Textul acesta este o mângâiere în sine, o trezire și un îndemn la realitatea multora! 💛
Perfect adevărat Loredana dragă! Mascăm, ne amăgim, sperăm dar prea puțin facem pentru a repara durerile venite pe parcursul vieții! Poate nu mai găsim resursele și drumul spre bucurie, pace și liniște!