Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr
Cartea asta m-a făcut să simt că suntem orbi în așa de multe privințe. Cât de onest vedem cu ochii, mintea și sufletul nostru? Cât de mult închidem ochii la ceea ce e în jur, cât de multe alegem să nu vedem, ca să nu ne doară?
O fată oarbă, franțuzoaică, într-o țară ocupată de nemți, drumul ei prin anii de război. Un băiat german orfan, aproape un copil și anii lui la școala militară și în război. Modul în care destinele oamenilor se întrepătrund, chiar și atunci când ai zice că n-au cum sau n-au de ce.
Ce-a putut războiul să facă din oameni. Câte victime colaterale ale războiului. Câtă durere, câtă neputință. Câtă dezumanizare. Asta, mai ales asta.
Toți oamenii din Germania, civili, care nu și-au dorit un război, care n-au căutat vreo purificare a nației, oameni care și-au trăit viața simțindu-se stigmatizați pentru că erau germani, fiindu-le rușine… aici nu e nici un monument pentru vreun german ucis în război, zice sora lui Werner, în Franța. Și câți dintre nemții uciși în război au fost nevinovați de fapt, obligați să fie soldați într-un război nu al lor, ci al altora?
Toate țările ocupate de naziști și lupta lor pentru a rămâne ei înșiși când li s-a confiscat orice drepturi. Franța, cu toată cultura ei, cu toată bucuria de-a trăi a locuitorilor ei, cu limba și obiceiurile ei… supuși dintr-o dată unui ocupant care le-a luat ceea ce au avut mai de preț – umanitatea, dreptul de a fi cine sunt.
Orașe întregi aproape rase de pe fața pământului și apoi reconstruite total, ca peste ani urmele războiului să nu mai fie vizibile aproape deloc, nu fizic, că, de fapt, oamenii… oamenii sunt cei care poartă cicatricile, oamenii cu sufletele mutilate de atât de multe atrocități, atât de multă dezumanizare.
E cutremurătoare această carte. La un moment dat citeam cu sufletul la gură, tremurând. De neputință, de sentiment de nedreptate, de frică. Da, o frică aproape fizică. Și totuși, nici pe departe nu pot realiza, nu pot simți sau înțelege cu adevărat ce impact a avut războiul asupra oamenilor. Pentru că n-am trăit așa ceva, pentru că știu doar vremuri de pace, mai bune, mai grele, dar de pace.
E scrisă magnific. Simți pașii fetei oarbe care învață drumul de acasă până la mare. Simți melcii adunând calciul în cochiliile lor. Simți rănile soldaților desfigurați pe front. Simți durerea mută a femeilor supuse violenței și violurilor în timpul războiului. Simți îndârjirea oamenilor și modul în care nu încetează să creadă și să spere chiar și atunci când pare că nu mai e loc de vreo lumină. Pare că, și-n cel mai întunecat întuneric, tot există lumină. Așa suntem, așa ne este dat.
”Când am rămas fără vedere, Werner, lumea a zis că sunt curajoasă. Când a plecat tata, lumea a zis că sunt curajoasă. Dar nu e vorba de curaj aici – n-am de ales. Mă trezesc și-mi văd de viață. Tu nu faci la fel?”
*********
Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac
Cea de-a doua carte a autoarei. Am citit și Vara în care mama a avut ochi verzi și o vreme, la începutul Grădinii de sticlă, am avut tendința să-mi spun că aceasta, cea de-a doua carte a ei, nu-i la fel de bună ca prima pe care o simțisem, acum aproape 2 ani, când am citit-o, extrem de greu de dus, de acceptat, de trăit.
Apoi, pas cu pas, mi-am înghițit și lacrimile și cuvintele.
Tatiana scrie ca și cu un cuțit bine ascuțit. N-ai cum, n-ai cum să treci prin cărțile astea fără să te simți tăiat în bucățele, descompus și recompus și iar și iar, de la capăt, într-un fel de răscolire continuă.
Nu știu dacă toată lumea rezonează la fel ca mine cu cărțile ei. Poate că-i simt poveștile, le înțeleg pentru că, măcar pe bucăți, le cunosc. Și chiar mai mult de atât, le port în mine. Sunt puțini autori, și mai ales contemporani cu noi, care să scrie așa cum o face ea. Cred sincer că e o forță această femeie – autor. Știu că provine din Republica Moldova, că e aproape de o vârstă cu mine – cu 4 sau 5 ani mai mare – și că locuiește la Paris. Bănuiesc și sper că scrie din perspectivă personală, că în cărțile ei se regăsesc povești pe care le-a trăit sau le-a întâlnit. Că prea-s reale, prea sunt parcă scrise nu doar cu cerneală, ci și cu sânge, cu sângele durerilor, ale traumelor, ale vieții.
”Mai bine să cheltui bani decât inimă. Banii cresc la loc mai repede.”
Îți trebuie răbdare pentru această carte. S-o lași să te atingă. Să nu te ferești. E greu să faci asta. Mi-e greu să fac asta. Devin arici, am tendința să mă ascund, să fug, de ce să las ceva să mă doară?! Și am luptat o vreme, aproape c-am lăsat-o deoparte, pe scăunelul de lângă pat.
Totuși am continuat. Am și reluat unele mici părți, de mai multe ori. Am terminat-o ieri. Mi-a rămas un gust greu și o senzație de sufocare. Și în același timp, sentimentul acela eliberator pe care-l ai atunci când știi că un cerc vicios e rupt undeva, că poți privi cerul și să simți că e speranță, că e loc de bine, că e și frumos pe lume. Că e multă durere, dar e și bine. Că e, știu bine că e.
Două cărți de citit. Și de trăit.
