Îmi lipsește somnul bun și adânc, nefragmentat de cereri bebelușești, fără dureri de spate și de sâni și de picioare primite în cap. Da, e unul dintre lucrurile care mă afectează cel mai mult de mai bine de doi ani și jumătate deja, lipsa de somn bun. Nici nu știu când mă simt mai obosită, când mă pun la somn sau când se face dimineață. Aștept ca pe o mântuire ziua când domnișoara dragon nu va mai avea nevoie de mine noaptea. O să se întâmple nu prea curând, având în vedere faptul că împărțim toți trei același pat, că nu dă semne c-ar renunța la alăptat, dimpotrivă, avem o perioadă în care tot ce vrea e în brațe la mine și chiar nu știu ce urmează.
Tihna și nealergarea, senzația aceea că am tot timpul din lume (chiar dacă știu că nu-i așa) și nu trebuie să fac nimic, nici să mă grăbesc, nici să profit la maxim de orele în care #dragonul doarme, nici să încerc să fac de toate, ca să nu mă simt inutilă. Ci, pur și simplu, să stau, dar să stau mai ales fără gânduri și fără apăsări. Să mă plimb ore întregi pe străzi mână în mână cu omul meu și să fie doar liniște și pace în sufletele noastre, să fim în armonie, nu în război, să ne găsim unul pe celălalt, nu să avem ziduri în jurul nostru.
Să lucrez zi și noapte la proiectele pe care le avem, să simt că nu mai fac față și totuși să mai pot un pic, să văd cum se construiește povestea noastră, să simt energia și bucuria, emoția și satisfacția muncii intense, să alerg în toate părțile și să mă zbat să rezolv problemele care apar la fiecare pas, să simt stresul muncii și nu al golului, cum e acum. Și chiar dacă sunt obosită moartă, să am sentimentul acela al lucrului bine făcut, cu sens și rezultate, din care mă hrănesc apoi vreme îndelungată. Anul ăsta, așa cum e, ne-a tăiat tot elanul și entuziasmul și tot, toate aripile.
Să am energie și răbdare să învăț ceva nou, să nu mă simt atât de apăsată de situațiile pe care le trăim, să nu-mi fie teamă și să nu am atâta nesiguranță, să privesc mai cu încredere spre tot. Că-i anul ăsta atât de greu și ne afectează într-un mod atât de drastic, că nici nu mai știm încotro e de mers, parcă tot rătăcim. Ok, poate și rătăcitul ăsta are un rost, dar cum să te simți liniștit când simți că ești pierdut? Cum să fie relaxare în minte, când gândurile se zbat haotic care încotro, fugărite de atât de multe întrebări și frici?!
Îmi lipsește să fac pace cu copilul din mine. De ani de zile mi-e asta muncă și povară și nu-mi iese și sunt un om de aproape patruzeci de ani în sufletul căruia încă plânge un copil neîmpăcat. Ești copil și oricum ți-ar fi, crezi că ajungi om mare la douăzeci de ani și lași totul în urmă, îți pui ziduri în jurul sufletului și ești protejat și vindecat și apoi viața îți arată că nu-i deloc așa. Că nu încetezi vreodată să fii acel copil și singura cale de-a ajunge mare, e să accepți, să vindeci, să înțelegi. Și încă nu știu cum se face, teoria o studiez, dar tehnica n-o am.
Și, de fapt, rațional știu și înțeleg că nu-mi lipsește nimic. Că îi am aici strâns lângă mine pe ei, ai mei, pruncii mei și omul meu, că suntem sănătoși și împreună și tot ce-o fi să fie, clar o să parcurgem așa, strânși unii în alții. Că așa, cu bune și mai puțin bune, e viața noastră și ne-o fi cum trebuie să ne fie, indiferent cât ne-om zbate să vedem mai clar, să știm mai bine, să înțelegem mai repede. Dar deh, mintea mi-e și prieten și dușman și tare mă poartă pe cărări pline de necunoscut.
Să fiți sănătoși. Că nimic nu este și nu pare a fi mai important și necesar în perioada asta. Cumva, cred, sper, ne-om întinde iar aripile spre orizonturi mai senine.
