Jurnal cu #virus (1)

by loredana
0 comment

De ce un jurnal în aceste vremuri? Pentru că mă ajută mult să scriu. Îmi pune mintea în mișcare, și-așa fizic de abia fac câteva sute pe pași pe zi. Gândurile așezate în pagina albă devin mai clare chiar și pentru mine. Se mai triază și dintre ele, se mai eliberează și prea multa apăsare. Pentru că, poate ajută și pe alții să vadă că suntem diferiți și totuși, ne asemănăm foarte mult în felul de-a trăi lucrurile.

Și pentru că trăim vremuri aparte, extrem de dificile, probabil unice în decursul vieții noastre, poate cel mai greu parcurs al vieții fiecăruia dintre noi (mă gândesc la cei cam de-o vârstă cu mine, care am trăit cam aceleași vremuri).

Și sigur vreau să nu uit ce trăim acum. Să vedem cum parcurgem, cum ne schimbăm, cum ne adaptăm, cum și ce învățăm din tot ceea ce trăim.

Așadar, o să fac o pagină de jurnal pe săptămână. Miercuri.

Au trecut fix 2 săptămâni de când copiii nu mai merg la școală. Două săptămâni de când stăm în casă. Eu am ieșit ultima oară pe poartă acum 10 zile, duminică, 15 martie. De atunci, doar Peter a mers să rezolve strict ce era nevoie și să facă cumpărături. Aproape că dezvolt o teamă de a mai ieși din casă și mi se pare îngrijorător acest fapt. Cum o să ne transforme această izolare? Vom putea să ne mai deschidem către ceilalți, trăind acum o așa puternică închidere în sine? (nu, nu cred că după ce trece această perioadă de criză o să dăm năvală unii către alții, chiar nu cred, ci o să fim mai reținuți, mai precauți, mai oricum, dar nu relaxați).

Da, știu că noi suntem norocoși să avem o mică curte și cât vremea a fost frumoasă, am stat mai mult afară, timpul trece mai ușor și pentru noi, dar mai ales pentru un copil de un an și jumătate foarte curios și energic, care are nevoie de activitate continuă (ohh, cum aștept și trăiesc cu sufletul la gură fiecare două ore de somn pe care le are zilnic la amiază). Celălalt prunc, de 11 ani jumate, stă la bunici în perioada asta, așa și-a dorit și îi e bine acolo, l-am văzut o singură dată în 2 săptămâni, acum e izolat la țară, împreună cu tatăl lui.

Îmi lipsește să ies singură, da. Să îmi clătesc creierul pe străzi, să fac și altceva decât mămicie sau lucrat de acasă (vorba vine, lucrat), pe furate, când Orla doarme sau se joacă cu taică-su. Bine, pentru mine schimbarea nu e majoră, sunt #izolată la domiciliu de doi ani deja, din timpul sarcinii foarte grele și apoi, de când am născut, în concediu de maternitate. Așa că nu e nevoie să mă adaptez la o schimbare totală, de la un job și viață socială intensă, la stat acasă. Nu știu cum aș face față la asta. Dar îmi lipsește un pic de timp doar pentru mine, îl aveam când pitica noastră ieșea în parc sau cu bicicleta împreună cu taică-su și era ritualul lor zilnic înainte de acest #stămacasă.

Încerc să citesc niște cărți bune acum, dar nu reușesc să o fac într-un mod concentrat și relaxat. Cumva, mintea mea caută întruna informații. Nevoia de control, da. E greu să simți că se întâmplă lucruri pe care nu ai cum să le influențezi. Dar citesc cum pot, când o am pe Orla la sân sau uneori seara, după ce adoarme, că am mare nevoie de asta.

Planuri de business, de organizare a evenimentelor noastre, mi-e greu să fac, simt că e un teren extrem de sensibil, în privința asta încerc doar să iau fiecare zi pas cu pas, facem strict ce e necesar, vom vedea ce urmează, sigur previziunile nu sunt dintre cele mai pozitive, însă încercăm să rămânem conectați la ceea ce e nevoie.

Uneori, noaptea târziu, mi se strânge puțin inima la gândul că ne așteaptă vremuri și mai grele. Gândul la toți oamenii care-s în prima linie, la cât vor rezista ei, ca nouă să ne fie bine, mă cutremură. Gândul la miile de mici afaceri construite cu trudă și mult suflet care se află acum în situație grea, e apăsător. Gândul că suntem atât de vulnerabili, cu toată tehnologia din lume, că un virus ne dă astfel peste cap pe toți, e dureros. Gândul că oamenii închiși în case vor dezvolta anxietate și depresie și cine știe ce altceva, că mi se pare inevitabil, trăind între știri care mai de care mai sumbre. Amalgam de gânduri care n-au cum să ne dea pace în perioada asta. Că-i virusul ăsta venit așa peste noi, punând în criză toată omenirea. Da, dând (și) o pauză Pământului pe care prea l-am sufocat.

Unde, cum o să fim peste câteva luni, peste un an? Niciodată de acum înainte nu vom mai fi aceiași, asta-mi pare clar.

România, #covid19, 25 martie 2020, 906 persoane confirmate pozitiv, 86 persoane vindecate, 13 persoane decedate.

E greu să rămâi echilibrat și pozitiv. E greu să ții panica sub control, să n-o lași să-ți joace prin vene. Dar ce ne rămâne de făcut?

Să mergem mai departe. Să luăm ceea ce e bine din tot răul ăsta și să ne continuăm viața, adaptându-ne la noile situații, rămânând pe cât posibil încrezător. Avem această capacitate imensă de-a regenera iar și iar în mințile și-n sufletele noastre optimismul și speranța.

Să fim responsabili. Să dăm o mână de ajutor celorlalți, cât putem, fără să ne asumăm vreun risc. Uitați-vă un pic în jurul vostru, sigur găsiți unde să ajutați. Cu o donație cât de mică, cu un pachet de făină sau cu o vorbă bună. Orice ajută.

Să #stămacasă.

#domnișoaradragon și lumina ei, un fel de rai al nostru
2+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu