Jurnal cu virus (3)

by loredana
0 comment

Mi-e aproape imposibil să cred că a mai trecut o săptămână.

Totul îmi pare acum ca un film prost regizat.

Sigur, ne trezim la fel, zi după zi, în bula noastră, suntem sănătoși, suntem împreună, Orla ne stoarce de energie, avem aproape același program – ritual de părinți cu prunc mic, trezit – hrănit copil – joacă și iar joacă – hrănit copil – adormit copil – muncit ceva pe fugă – hrănit copil – joacă – unul muncește în timp ce altul ține copilul ocupat – hrănit copil – adormit copil – în sfârșit un pic de timp în liniște, păcat că picăm lemn de oboseală. Ne găsim motive de ceartă din orice, musai să eliberăm cumva stresul și frustrările, mai ales eu, că eu sunt partea furtunoasă, el e apă lină. Ne împăcăm repede pentru că ne dăm seama că oricum ne dorim să ne bucurăm de tot ce se poate, că suntem împreună și asta ne face bine. Privesc cireșul din colțul casei și rămân mută de uimire în fața exploziei de viață din el. Doar un colț a înflorit, restul pare încă să fie în stare de adormire, în așteptare. Ca și noi.

Da, viața explodează în jurul nostru și noi ne ofilim pe dinăuntru. Cumva așa. Ne ținem tari, pe cât putem, încercăm să vedem binele din toată această situație foarte apăsătoare, mergem înainte, că așa e filmul acestei primăveri. Nu, nu sunt pesimistă, chiar deloc, dar mă gândesc la multe, mai ales noaptea, când dorm puțin și prost, printre dese reprize de alăptat, mă gândesc la efectele devastatoare ale acestei situații pentru atât de multe categorii de oameni, pentru cei aflați oricum la limita subzistenței, pentru toți cei din prima linie, pentru femeile însărcinate, pentru micile afaceri, pentru toți cei care se zbat în neputință și în teamă. Aproape că mintea mea nu mai poate să cuprindă imensitatea gravității situației pe care o trăim.

Mă apasă cel mai mult gândul la dramele pe care le trăiesc oamenii. Mă gândesc la oamenii care mor singuri, izolați. Nume pe niște liste, dar, de fapt, tată, mamă, copil, nepot, om apropiat al cuiva. Și familiile care nu pot fi aproape de morții lor. Da, știu, suntem oricum singuri când murim, însă… parcă-i prea de tot această singurătate acum.

Sper să trecem cu bine prin perioada aceasta. Sper să găsim, să găsiți energie și optimism, să aveți niște stâlpi de siguranță în viața voastră, de care să vă simțiți ancorați, să puteți rămâne sănătoși, fizic și psihic. Nu-i ușor, trăim fiecare diferit această perioadă, dar toți purtăm în suflete teamă și întrebări și nesiguranță.

La finalul săptămânii trecute am ieșit prima oară pe poartă după 19 zile. A fost o zi de joi. Prima oară, după multă vreme, când am încălțat teniși în picioare și nu papuci de casă. Prima oară când mi-am pus o geantă pe umăr și o mască pe nas și pe gură și am parcurs câteva străzi. Fix 7 minute am avut nevoie de acasă până la sediul Prefecturii, unde aveam de mers. Prima oară când am întâlnit niște oameni și am purtat o discuție față în față. Pardon, mască în mască.

Străzile erau goale, din când în când câte un om, ne feream fiecare, zâmbind trist. Câteva mașini, puține. Oraș pustiu. Viu și pustiu. M-a durut. Mai mult decât credeam că o să mă doară. Obișnuită fiind în izolare, cu un copil mic, aveam impresia că nu mă afectează starea lucrurilor prea tare. Că apăsarea nu-i atât de profundă. Dar am simțit-o până-n străfunduri. Cumva, mă simțeam ca un evadat. Nu știu cum se simte un evadat, dar așa aveam senzația. Deși știam că merg undeva extrem de justificat, că nu e o plimbare de voie bună, tot mă simțeam de parcă fur ceva. Fur pași, fur soare, fur emoție de primăvară, fur vânt în părul meu, fur entuziasm. Fur viață.

Aveți grijă de voi.

8 aprilie 2020, #covid19, România, 4761 persoane confirmate pozitiv (număr aproape dublat într-o săptămână), 528 persoane vindecate, 209 decedate (față de 86 miercurea trecută).

0

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu