O primăvară care își rezervă un loc fruntaș în cărțile de istorie.
O primăvară cu ochii lipiți de geamuri și visuri cu aripi fragile.
O primăvară cu cireși înfloriți și parfum de întrebări și nesiguranță.
O primăvară pe care o respirăm cu teamă prin măștile de protecție.
O primăvară în care natura își urmează cursul și frumusețea explodează în ea.
O primăvară în care universul se deschide și oamenii se închid în case și în ei înșiși.
O primăvară pe care n-o trăim, ci doar o traversăm înspre ceea ce urmează să (ne) fie.
Primăvara e anotimpul sufletului meu. O aștept ca pe o izbăvire, în fiecare an. Mă târăsc prin iarnă, mințindu-mă că mai e un pic, doar un pic. Și acum, e aici. Maiestuoasă și vie, în toate felurile posibile. Din când în când închid ochii o clipă și o ascult. Rareori reușesc să o ascult cu tot sufletul. Sunt prea împovărată. Și totuși, primăvara explodează de viață în jurul nostru. Pare aproape nedrept faptul că cerul e atât de albastru, atât de curat. Cireșul înflorește, târziu anul acesta, dar găsește acum drumul către viață. Albinele zumzăie deja în el, muncesc de zor. Liliacul e încă crud, firul de iarbă pare însuflețit, semințele încolțesc, pământul mișună de milioane de minuscule viețuitoare. E primăvara care izbucnește în orice împrejurare. În ciuda oricărei împrejurări.
O primăvară pe care s-o ținem minte. O primăvară care ne doare. Doare frumusețea ei și mirosul ei de moarte. Doare depărtarea care devine și mai adâncă. Doare tăcerea și pierderea și așteptarea. Mai ales, așteptarea. Primăvara care a zis stop joc omenirii. Primăvara întrebărilor și a nesiguranței. A apăsării. O primăvară ca niciuna alta.
