O mare numai pentru mine

… și pentru furtunile din mine.
Ăsta era gândul care-mi stăruia în minte azi, când eram pe plajă, după ce-am lăsat în urmă Delta Dunării plecând de-acolo cu o tăcută promisiune c-am să mă întorc, c-am să-l iau cu mine și pe Puștiul meu bălai, care-o să iubească plimbarea cu barca, nuferii, copacii adânciți în ape, broscuțele și păsările… și-o să mergem și-n locurile ei mai ferite de ochii hapsâni ai turiștilor, și-am să am iar senzația de plinătate a sufletului, de admirație în fața minunilor naturii, a imensitatea frumuseții acestui regat al apelor. Da, așa am să fac, cândva.
Revenind, vă ziceam că mi-era în minte azi, plimbându-mă pe plaja pustie, privată, a hotelului din nordul cel mai nord al stațiunii Mamaia, unde-am oprit pentru un popas de-o noapte, că marea, așa calmă, cenușie și nesfârșită, poate să primească toate tăcerile pe care-aș fi vrut să i le strig și toate furtunile pe care le reprim.
Marea, această veșnic fascinantă întindere de apă, de necunoscut și de miraj, de atracție, teamă și fascinație. Acest freamăt continuu al neliniștilor, acest cântec al tristeților, al întrebărilor și nerăspunsurilor tuturor celor ce-și poartă pașii pe plajele ei, le primește pe toate, sufocându-se, din când în când.
Această mare a tuturor. Și-n același timp, doar a mea.