Oameni lumină

by loredana
0 comment

… și oameni întuneric.

Îi știți, nu-i așa?

Oameni lumină care par a fi construiți din încredere și zâmbete și aleg întotdeauna, conștient sau involuntar, să vadă partea plină a lucrurilor, pășesc mai ușor prin lume și necazurile, deși-s grele, pare că-i împovărează mai puțin. Oameni lumină, senini și limpezi, care uneori devin chiar obositori cu entuziasmul și explozia lor de fac față cu zâmbetul pe buze la orice, însă, oameni care devin faruri luminoase pe timp de întuneric.

Și oameni întuneric, apăsați și cu ochii adeseori stinși, care se simt hăituiți și obosiți. Oameni care alunecă ușor pe cărări mocirloase, neștiind să se agațe de speranțe și de optimism. Oameni care luptă cu întunericul din ei, alergând mereu, ca la o nesfârșită cursă de o sută metri garduri. Sar un gard, depășesc o tristețe, eliberează o bucurie și tot așa, rând pe rând, efort continuu, posibil nesfârșit.

El, omul meu, e în esența lui un om lumină. O simți, o vezi când îl întâlnești, e în ochii lui și în felul în care pășește. E în vocea lui domoală și în zâmbetul lui neprefăcut. E în bunătatea sufletului lui și în mereu deschiderea lui către ceilalți. În răbdarea și în credința lui. Și el se afundă, o, da! Și el are momente depresive și de tristețe copleșitoare, sigur. Și lupte și încăpățânări și neîmpăcări. Dar ceea ce-i diferit la el e modul în care alege să vadă lucrurile și reușește să rămână senin și luminos în ciuda greutăților pe care le trăiește. Modul în care continuă să strălucească și să dăruiască din lumina lui. Modul în care nu se simte pedepsit de viață, ci dimpotrivă, binecuvântat cu toate câte i se dau de trăit. Așa e Peter. Și mai cunosc câțiva oameni, foarte puțini, așa, oameni lumină.

Eu sunt un om întuneric, din construcție. Nu m-am născut așa, dar am devenit, repede, cred. Am luat tristețea în brațe, cum îmi place să mă alint. Mă apasă multe lucruri, mă afund ușor, trag după mine o lume întreagă, culorile întunecate mi-s pictate cam intens prin minte și suflet, cu voie și fără voie, cultivat sau adus de vânt. Eu sunt un om care muncește mult ca să poată vedea seninul, nu-mi vine de la sine. De la sine-mi vine să fiu critică și dură, cu mine însămi în primul rând, și cu ceilalți. De la sine mi-e neîmpăcarea și zbaterea. Afundările mele sunt dure și adânci și am învățat că doar mintea mea mă poate scoate de acolo, doar eu singură pot să mă urnesc din loc.

Reușesc, da, de fiecare dată, să mă ridic și să continui, găsesc singură în mine ceea ce trebuie ca să pășesc mai departe, însă n-o fac cu aceeași seninătate și încredere ca el. Știu și simt că am în mine un copil neîmpăcat, că am handicapuri emoționale multe, că port cu mine dureri și poveri de care nu știu să mă eliberez și pașii meu sunt clar îngreunați și mai puțin vioi decât ar putea să fie. Plâng și-mi plâng de milă mult, mă zbat mult, lupt mult. Și încă nu înțeleg și n-am învățat să accept întunericul din mine.

Poate simți tu că ești un om întuneric, dar îți spun, e plin de crăpături întunericul acesta și pe-acolo intră lumina. Așa îmi zice și mi-a zis de multe ori.

Da, el e omul lumină care știe că tocmai oamenii întuneric au nevoie de senin, de furtuni puternice de senin care să alunge norii gândurilor cu brațe alunecoase și întunecate. Și știu că așa trebuie să fie, să fim diferiți, ca să putem crește, ca să ne putem ajuta și vindeca unul pe celălalt, ca să putem face față la toate câte sunt. Mai știu și că doar prin furtuni putem ajunge la calm. Că așa e dat, să învățăm prin experiențe, prin durere, prin trăire. Nu doar prin trecere lină. Dar tot îmi pare al naibii de greu.

Țineți aproape oamenii lumină. Că ei sigur vă ajută să vedeți și lumina din voi, chiar și atunci când simțiți că e doar întuneric în jur.

3+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu