Și tristețea e parte din viață

Nu scriu așa de mult pe cât mi-aș dori. Nu stau cu mine însămi așa de mult pe cât aș avea nevoie. Nu-mi pun ordine în gânduri, nu-mi liniștesc furtunile din suflet, nu-mi fac curățenie în minte. N-am timp. Viața e pe alte note acum, împărțită între somn puțin și prost, nopți mult prea grele pentru un om care nu face față ușor la lipsa de odihnă și zile pline ochi de bebelușeală – alăptat, schimbat, jucat, curățat, plimbat, alintat, hrănit, adormit, enervat, calmat, toate repetate iar și iar într-un ritm neîntrerupt.

Aș vrea să scriu mai mult. Mi se îmbulzesc cuvintele în cap și mă strâng pe dinăuntru, e cam haos pe acolo, nu se mai pot așeza în fraze, totul e de-a valma.

Și-mi lipsește. Să stau cu mine. Să mă detașez de rolul de mamă și să fiu. În prezentul vieții mele, clar acesta-i rolul principal pe care-l joc – prost, fie vorba între noi – și îmi lipsește crunt să mă mai scutur măcar din când în când de mămicie și să-mi las gândurile să zburde, să prindă aripi, să aibă curaj să fie.

Aș vrea să scriu despre tristețe. Așa-mi vine în noaptea aceasta când e liniște în jur – e drept, e o liniște fragilă și aproape că tremur la gândul c-ar putea în orice clipă să fie întreruptă de un plânset bebelușesc. Dar e liniște acum și e confortabilă, pe cât poate să fie în aceste condiții, simțindu-mă ca un hoț strecurat tiptil în bucătărie, atentă la fiecare suflare, temându-mă chiar și că zgomotul din mintea mea ar putea să trezească micul dragon adormit.

Între tristețe și bucurie ne trăim zilele, viețile. Alergăm după bucurie, încercând să anihilăm, să ascundem, să ne prefacem că tristețea nu există. Afișăm vieți colorate, bucurii explozive, seninătate și echilibru. Și ne simțim obligați să fugim de tristețe, să n-o acceptăm, să nu cumva s-o trăim. Nu vi se pare că nu ne dăm deloc voie să ne oprim din iureș, că suntem într-o continuă vânătoare de lucruri care să ne împace, să ne umple sufletele, să ne bucure, să ne facă să fim… fericiți?!

Mie îmi pare că tristețea face parte din mine, am mai spus-o, o mai spun. M-am născut cu ea, cred. Sau, poate, mi-am asumat-o ca scut de apărare, cândva în cea mai fragedă copilărie. Și n-am mai lăsat-o din brațe. E în mine, e cu mine. Uneori mă contopesc cu ea, mă amăgesc că îmi ține de cald, alteori mă lupt să nu mă sufoce. Dar aș vrea să mă judec mai puțin pentru tristețea pe care o simt și s-o înțeleg mai mult. Aș vrea să îmi dau voie să fiu așa cum sunt, fără să mă pun la zid și să-mi înfig singură cuțite în coaste. Zău că dușmanul cel mai mare mi-e chiar mintea mea, propria mea conștiință, vinovăția în care mă împotmolesc la fiecare pas. Mereu trebuie, mă simt obligată, să fac lucrurile mai bine decât le fac, să fiu mai bine decât sunt, să, să, să… Aș vrea să am mai multă răbdare cu mine însămi.

Cartea vieții mele este una și despre tristețe, mi-e clar, deși e încă drum lung până să reușesc să înțeleg sau să accept lucrurile în profunzimea lor, dacă o fi posibil să înțeleg vreodată. Drumul meu despre asta este. Despre acceptare, despre căutare și nevoia acută de înțelegere. A mersului lucrurilor, a sensului vieții. E luptă multă, nimic nu vine de la sine, nimic nu-i ușor. Cu siguranță înțelepciunea aceea autentică, profundă, vine doar trecând prin foc și sabie. Și, rațional, știu că-s norocoasă că nu mi-e presărat drumul cu cărbuni încinși. Că planetele-s așezate în universul meu într-un mod unic, specific, nu perfect, ci așa cum trebuie să fie, dar mult, mult mai armonios decât ar putea fi.

Da, știu, chiar dacă rătăcesc în păduri reci, iernatice, de tristețe, și nu reușesc decât rareori să văd razele de soare strecurate printre crengi, tot sperând la perfecțiune în trăire și simțire, știu că oriunde aș fi, sunt unde trebuie. Senzația aceasta o am și mi-e clară, fără semne de întrebare. Doar că încă n-am învățat să conviețuiesc cu toate cele care se înghesuie în mine și-și cer partea. Însă chiar dacă rătăcesc, nu-s pierdută.