Dragostea pruncilor mei pentru mine.
Dragostea lor, unul pentru celălalt.
E dragoste, pur și simplu.
Nimeni, absolut nimeni nu m-a privit cu o dragoste atât de totală cum mă privesc pruncii mei. Îmi pare cea mai pură, autentică, clară, simplă și frumoasă dragoste pe lumea asta.
Orla, dragonul acesta de fetiță, se uită la mine de parcă nu ar exista ceva mai minunat pe lume, decât fața mea obosită și cu cearcăne. Îi strălucesc ochii când mă vede. Râde cu ochi, cu gură, cu tot trupușorul ei de șapte luni împlinite azi. În brațele mele se liniștește oricât de supărată ar fi. La sânul meu se hrănește și se alintă. Vocea mea o încurajează și o calmează. E o dragoste total dependentă, pentru că acum încă are nevoie de mine la fiecare pas. E o dragoste instinctivă, total nealterată. O dragoste perfectă.
Marc, puștiul acesta de zece ani și jumătate, care aleargă cu viteză uluitoare pe drumul către adolescență, mă iubește cu o dragoste care pare să nu aibă margini. Are nevoie de timpul lui cu mine, vrea să fie strâns în brațe și alintat, caută să-mi fie aproape cât de mult poate și simte și crede că sunt cea mai bună mamă din lume. Încă are încredere totală în mine și-n ceea ce spun. E copleșitor modul în care din băiețelul pe care-l țineam în brațe acum 10 ani, acum îmbrățișez aproape un om mare, dar cu un suflet așa de curat.
Nu sunt o mamă fără defecte. Dimpotrivă. Port în mine răni multe care mă fac să fiu irascibilă, stresată și deloc răbdătoare, și tot ceea ce eu sunt se răsfrânge asupra lor, dictează relațiile dintre noi și simt în fiecare clipă a vieții mele că aceasta e cea mai mare și cea mai grea responsabilitate pe care viața mi-a dat-o. Și de fiecare dată când o dau în bară, adică foarte adesea, vinovăția pe care o simt mă sufocă, mă apasă, mă coboară în ochii mei. Și atunci când Puștiul, mai ales el, că e mai mare, mă iubește chiar și când greșesc, mă simt ca ultimul om de pe lume și în același timp, întrezăresc speranță. E un cerc vicios din care se iese greu, de care sunt conștientă și cu care lupt fără întrerupere. Și încerc, încerc mereu să înțeleg mai bine, să am mai multă răbdare, să fiu mai atentă, să am mai multă bunătate și dragoste. Mă rog pentru dragoste, pentru împăcare, pentru echilibru.
Mă uit la momentele lor împreună și sunt uimită de legătura dintre ei, de emoția și bucuria amândurora, de dragostea lui pentru ea, de bucuria ei când îl vede.
Sper că această dragoste atât de pură pe care o văd acum între ei se va transforma într-un atașament puternic care-i va ține apropiați. Știu bine, legăturile de sânge nu sunt un garant nici pentru dragoste, nici pentru relații apropiate. Tot ce rămâne e ceea ce acum se construiește. Aceasta e munca mea acum, a noastră, să le pregătim lor baza pentru mai târziu, să le netezim drumul. Nu pot alege eu ca ei să se iubească toată viața, dar fac tot ceea ce pot pentru asta. Că asta sper și-mi doresc pentru ei. Să se aibă unul pe celălalt pe tot drumul lor prin această viață. El să o protejeze și să-i poarte de grijă, așa cum face acum, singur poziționându-se în acest rol de protector al surorii mai mici. Ea să-l iubească și să-l considere cel mai bun prieten al ei, la care va găsi mereu un umăr de sprijin și înțelegere, indiferent cât de departe i-ar purta viața unul de celălalt.
Sunt recunoscătoare pentru ei, pentru această dragoste perfectă care mi se oferă. Și pentru lecțiile care mi se dau, chiar dacă nu mereu le înțeleg, măcar uneori, simt că au mult sens.
