2019 a fost anul ei

by loredana
0 comment

Ea. Orla. Fetița noastră.

2019 a fost anul în care ne-am uitat uimiți la ea cât pentru o viață întreagă. Au trecut zece ani de când am avut în brațe un alt bebeluș care a parcurs același drum ca și ea, dar e de parcă n-am mai trăit asta vreodată. Atât de nou și de surprinzător și de fermecător și absolut minunat. Nu avem televizor în casă și zicem mereu că vizionăm Orla TV, program aproape non stop, premieră după premieră și care ne ține atenți și ocupați, dependenți chiar.

2019 e anul cel mai important din viața ei. E anul celor mai mulți ”prima dată” din viața ei.

E anul în care a gustat pentru prima oară și altceva înafară de lapte, și-a diversificat alimentația, de la alăptat la orice oră din zi și din noapte, la mâncare solidă. Aventură, grea, solicitantă și extrem de frustrantă pentru mine, o distracție pentru ea. Însă am încheiat anul ok din punctul ăsta de vedere, mănâncă ca un dragon la dietă, cantități foarte mici, dar cam orice. Plus alăptat, cam tot la orice oră din zi și din noapte, să-i țină de foame, de sete și de dragoste.

E anul în care i-au ieșit primii dinți. Și primele cuvinte – tata, mama, papa, ioie, ham, tati, miau și multe, nenumărate exclamații și cuvinte de-ale ei, codificate. Am încheiat anul cu un vocabular pe cât de bogat, pe atât de greu de descifrat, ce mai, am în casă o povestitoare mică, energică și foarte creativă. Bifăm și un număr considerabil de dinți și măsele bebelușești pe care ne cam chinuim să-i spălăm, deh, n-am găsit încă metoda prin care să fac această operațiune plăcută și acceptată ușor de ea.

E anul în care a făcut primii pași. La exact 9 luni, a pornit în picioare și nu oricum, ci în goană, sătulă să se mai deplaseze în patru labe. Cât de nesigur și cât de temerar, în același timp. O aventură a fost, una dintre cele mai frumoase, de urmărit așa, cu sufletul râzând. Zi după zi, tot mai încrezătoare, tot făcând un pas în plus și încă unul, construindu-și singură propriile cercuri invizibile de siguranță și depășindu-le și tot așa.

E anul în care a împlinit primul ei an de viață, prima petrecere, prima aniversare. În rochița ei galben cu albastru, cu privirea ei senină, înconjurată de-o mână de oameni care o iubesc, tare bine i-a fost. Și nouă cu ea, topiți după gingășia ei, după candoarea și frumusețea suflețelului ei perfect.

E anul în care s-a putut ca noi, amândoi părinții ei, să-i fim zi de zi alături, să fim în slujba ei full time. Și pentru asta cred că e norocoasă, că are tot timpul aproape nu doar pe mama, ci și pe tatăl ei, poate să simtă această siguranță și încredere, timpul petrecut în mediul ei, cu oamenii ei.

E anul în care a mers cu avionul prima oară. Am pus-o pe scaun de bicicletă prima oară. A mers la mare prima oară. Și-n Irlanda prima oară. A mirosit flori prima oară. A căzut din pat prima oară. A gustat înghețată prima oară. S-a înfruptat din cireșe prima oară. A participat prima oară la cel mai mare festival de baloane cu aer cald din Europa. E anul în care a râs în hohote prima oară. Anul în care ne-a îmbrățișat și pupat prima oară. E anul în care s-a trezit în fiecare zi, fără excepție, lipită de mama ei.

E anul ei 2019. Un an plin și totuși, un an care a trecut atât de repede. Parcă acum urmăream cum liliacul din curte face frunze și acum visăm iar la primăvară. Trece repede, prea repede. La începutul lui 2019 aveam în brațe un ghemuț de om de 4 luni care-și petrecea timpul dormind, umplând scutece și golind sâni, plângând și gângurind. Și acum am o fetiță care poartă agrafe în păr și are preferințe la îmbrăcăminte, e topită după câini și bea singură din paharul ei. Nu ne bucurăm destul de momentele simple și spectaculoase din viața noastră, că așa ne-o fi în fire, dar privind în urmă le văd pe toate și mă bucur mult. Și mulțumesc și sunt recunoscătoare pentru asta.

La mulți ani, 2020. Cum o fi să ne fie acest an…

0

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu