40.

by loredana
0 comment

40 de ani.

Cum îi simt? Copleșitor de… nu-s ai mei!

Aproape că nu reușesc să concep că acești 40 de ani îmi aparțin, sunt ai mei, în mine, tatuați în trup și-n suflet și în fiecare celulă. Când, cum s-au făcut 40, mi-e absurd de străin. Sincer vorbind, mi se pare o glumă. Una cam nereușită. Mi-e dificil să înțeleg și să accept că e vorba despre mine, că e azi ziua mea în care se fac 40 de ani de când am venit pe lume (deh, un pic cam grăbit ce-i drept, la șapte luni).

40 de ani cântăresc experiențele și viața și trăirile pe care le port în spate. Parcă ieri aveam 20 de ani și făceam prima mea petrecere într-o cameră de cămin, cu o gașcă de copii frumoși și nechibzuiți și visători. S-au dublat de atunci așa, parcă peste noapte. Deși, să zicem totuși că a fost o noapte plină… plină de alergătură. Mi se pare că mai ales ultimii zece ani, de la 30 la 40, i-am trăit așa, în fugă. Fugărită, mai bine zis. Încercând să repar. Să vindec. Să supraviețuiesc. Să ies din gropi în care am căzut uneori din frică, alteori din neputință, alteori din prea mult avânt. Să înțeleg. Să caut. O cursă cu obstacole pentru a trăi. A înțelege ce înseamnă să trăiesc. O disperare după vindecare. După dragoste. După pace. O luptă. Mult prea multă luptă. 

Da, nu simt că mi-am trăit anii, o parte din ei. Prea am alergat și timpul n-a catadicsit să aibă răbdare. A alergat și el cu mine și eram prea ocupată ca să-mi dau seama că tot ce nu trăiesc, e pierdere. Prea am vrut să demonstrez, să arăt, să conving, să reușesc, să merit. Prea multă nevoie de validare, de confirmare, prea multă frică de eșec, prea multă rușine, prea multe tabuuri, prea multe conveniențe și reguli și încorsetări.

În zece ani am trăit multe și știu că puteau fi și mai multe și mai grele. Sigur că fiecăruia ni se pare că ceea ce noi avem de dus e cel mai greu, deși adesea nu-i așa. Un faliment crunt, un copil mic, o căsnicie rătăcită, ani de singurătate în doi, disperare până la limita raționalului, nopți și ani de sfârșeală sufletească, pierdere cruntă a stimei de sine, divorț, luptă pentru supraviețuire la modul cel mai propriu, drumuri multe începute și abandonate, aripi crescute și frânte, altă iubire, altă relație, altă căsnicie, încă o sarcină și o naștere, alte drumuri, alte temelii, alte lupte.

Cam asta am făcut în acești zece ani și creierul îmi spune tare, clar și răspicat că, hei, femeie, fii mulțumită, ești sănătoasă, măcar fizic, ești întreagă și dacă ești aici acum e pentru că ai făcut față la tot ce-a fost de făcut față. Dar sufletul, care își cere și el dreptul la a fi slab și omenesc, își mai plânge de milă și își linge rănile. Cam multe răni, tot deschise, că n-am găsit calea să le transform în cicatrici. Încă.

40 de ani. Nu, onest vorbind, nu mi-e ușor sa ii port. Trupește și sufletește. Îi simt că mă apasă, am un sentiment de frică amestecată cu, probabil, o incapacitate de asumare a lucrurilor așa cum sunt. Probabil cel mai mult mi-e frică de gândul că nu am cum să învăț să trăiesc un pic mai ușor, mai așezat, mai pe îndelete.

Că asta-mi doresc. Acum, la 40 de ani și pe mai departe. Să am în suflet mai puțină nesiguranță și mai multă împăcare. Să încetinesc ritmul, în mine însămi, că acolo e goana. Să pot să stau cu adevărat cu mine însămi, să accept haosul din capul meu, să împac copilul din mine care încă plânge după ce nu mai e de plâns și să văd viața cu ochi mai limpeziți. Să mă privesc pe mine însămi mai cu blândețe. Să mai las în urmă câte ceva din bagajul de tristețe pe care-l port. Să pot să simt că sunt cu adevărat bine cu mine însămi.

Probabil o să mai curgă multă cerneală virtuală până o să găsesc rezolvarea enigmei, sensul vieții, răspunsul acela clar la de ce-ul meu personal… cine știe, o fi muncă de-o viață. Am vrut însă să pun gândurile acestea aici așa cum sunt, fără fandoseli și cosmetizare. Să pot spune, pentru mine în primul rând, că simt așa cum simt și nu vreau să mă ascund. Nu, n-am să spun că vârsta e doar o cifră și altele asemenea. Sau că mi-e indiferent, că nu mi-e. Spun cum e și fac ce pot ca drumul să ducă spre mai bine. Cumva, cred că aceasta este super-puterea mea. Merg mai departe căutând. Crezând că este acolo ceva de găsit, că are sens căutarea.

Și atât. La mulți ani. Mie și vouă.

Fotografie la 40 de ani, sus, pe Postăvaru, în această lume de-o ireală frumusețe, a muntelui.

4+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu