Credeam că sunt o visătoare. Un om care desenează în cuvinte visuri și apoi se străduiește să le dea viață. Și, mai ales, îmi ziceam mereu că sunt o primăvăratică, că visurile mele înfloresc primăvara, revin și ele la viață, ca și natura. Că mă hrănesc cu soare, că sufletul meu are și el nevoie de fotosinteză ca să răzbată dincolo de înghețul iernii.
Dar anul ăsta simt că efectul terapeutic al primăverii s-a pierdut. Că e prea întunecat totul în jur, prea dens de apăsare, lumina, nici ea nu prea reușește să pătrundă. Timpul, ce unealtă nepotrivită de măsurare a vieții. Ne măsurăm viața în anotimpuri, hai, să mai treacă o iarnă, să ne revenim odată cu primăvară, și-apoi ce bine ne-o fi la vară, și toamna o să fie colorată. Și apoi iar o iarnă, și iar, și iar. Și doar ne regăsim mai împovărați, mai puțin entuziaști, mai puțin luminoși.
Revine, în mod constant, o senzație neplăcută căreia nu știu cum să-i fac față. Am sentimentul că nu-și mai au rost cuvintele. Scrise și rostite. Că le-am folosit atât de mult, într-un mod așa de amplu, încât acum, în orice formă le-aș pune, nu mai pot transmite autentic, real, ceea ce aș vrea. Cumva, că prea le-am uzat. Că m-am pierdut prea mult printre ele, încercând să explic și să mă explic, căutând și negăsind. Și acum nu mai au forță, nu mai au valoare, nu mai au sens.
O primăvară a tăcerii mi-ar plăcea. O fi posibil, pentru mine, un om al cuvintelor?
0
Articol anterior
7 comments
Dacă n-ai descoperit cumva secretul telepatiei pe care să-l împărtăşeşti cu noi ceilalţi care te vrem aproape, atunci nici nu te gîndi să te învălui în tăcere! Fie-ţi milă! [-O<
Dar… când simți că ai epuizat toate variantele, ce rămâne? Să o iei de la capăt, ai zice… dar mi-e lehamite de luatul ăsta de la capăt iar și iar… și chiar simt că nu mă mai ajută cuvintele… să desenez nu știu, așa că…
Nu trebuie s-o iei de la capăt. O iei de la una dintre variantele cu cei mai mulţi sorţi de izbîndă. Le cunoşti de-acum. Le triezi, le aliniezi pe cele rămase şi le iei la rînd. 😉
Hai, nu te lăsa, că toate eclipsele trec. 🙂 Huguleţ! >:D<
Nu.
Un nu categoric. Îl știu și eu, îl simt… dar nu-l accept. BIne, eu mă împotrivesc și atunci când n-are sens, om nebun ce sunt.
Dor de tine! :*
Acel „Nu” era răspunsul meu direct, la întrebarea ta legată de o primăvară-n tăcere: „O fi posibil, pentru mine, un om al cuvintelor?”
Nu e posibil. Pentru că tu, dacă nu te exprimi prin cuvinte, nu eşti. Nu mai eşti. Deci nu 🙂
Fără dor. Cum să-ţi fie doooor? 🙂
Păi… uneori, de multe ori, simt… să nu mai fiu. În cuvinte măcar. Că prea le-am uzat. Prea și-au pierdut sensul.
Iar dor… cum să nu fie, draga de tine? cum????
Comments are closed.