Toți. Că o recunoaștem sau nu, din asta trăim. Din dragul (paradoxal de potrivit joc de cuvinte – drag/drog) pe care-l primim de la alți oameni. În orice formă ar fi, mereu e loc în rezervorul de atenție, afecțiune, dragoste. Cel mai adesea, el e chiar gol și ceea ce turnăm în el nici n-apucă să ne dea senzația de sațietate, așadar, avem mereu impresia că ne hrănim doar cu fărămituri insuficiente.
Referitor la imaginea din postarea trecută… uneori mi-aș dori să existe cititoare de gânduri. Care să le poată decoda și să le așeze în formă inteligibilă, logică, dacă e posibil, și-apoi doar să le exprime. C-ar fi mai ușor, așa-mi pare, decât mi-e mie să pun în ordine haosul din mintea mea uneori. Și chiar cred că ar fi necesar ca unele gânduri, idei, să fie trecute prin mai multe filtre înainte de a fi rostite. Ahh, multe s-ar mai pierde și mult am mai învăța să tăcem.
Se zice că e bine să comunicăm. Că lucrurile spune sunt pe jumătate rezolvate. Cumva, cred că e o idee eronată. Chiar dacă avem impresia că ne ajută să vorbim despre ceea ce ne preocupă sau ne doare, inevitabil lucrurile împărtășite afectează și pe cei pe care-i facem părtași și… o suferință nu se înjumătățește dacă-i lăsăm pe alții să facă parte din ea. Și-n plus, e aproape imposibil ca cei din jur să aibă instrumentele potrivite de citire, de înțelegere.
Învățăm să comunicăm, pe tot parcursul vieții noastre, învățăm să lăsăm de la noi, să fim mai deschiși, să împărtășim, să dăm și să primim. Dar, oare putem învăța și să tăcem? Mai ales dacă suntem oameni pentru care nevoia de-a exprima e ca nevoia de-a respira? Mă întreb. Tac și mă întreb.
5 comments
De unde ştii ce are fiecare în instrumentar? Lumea nu prea umblă cu geanta desfăcută pe stradă. 😉
Nu poţi tăcea pentru ca apoi să reproşezi celorlalţi că eşti neînţeles. Comunicarea presupune un dialog şi nu unul superficial. Poate nu toţi ne pricepem, dar măcar să insistăm pînă cînd ceilalţi dau din cap a înţelegere (dar nu precum căţeii ăia din plastic pe care-i vedeai odinioară la lunetele maşinilor). 🙂
Nu am scris așa, nu asta vreau să zic. Să tăcem, fără să mai simțim nevoia să exteriorizăm, fără să simțim nevoia să ne răspundă alții, să înțeleagă din ceea ce nu zicem… deci reproșurile nu-și au locul, nu la asta mă refer…
Despre comunicarea aia reală, nu superficială… ar fi multe de scris. Se întâmplă rareori. Da, e un mare câștig când ai parte de asta, dar, de cele mai multe ori, tot la nivel de aparență rămânem… ce mai faci? păi uite, nu mi-e bine… și răspunsul… nu mai e. De unde să fie? E drept că fiecare dintre noi luptăm cu demoni proprii și nu putem aștepta să le facă alții față… eu asta vreau să înțeleg. Și uite cum nu știu să tac, vezi?
Şi bine ai făcut că n-ai tăcut, fiindcă acum s-a mai tras de-o palmă-două vălul ce acoperea spusele tale din articol. 🙂
Da, ar fi sublim să ne putem înţelege numai prin empatie, prin telepatie sau ce alt fel de ‘patie’ ar mai fi existînd. Dar fiindcă nu (întotdeauna) putem asta, avem la dispoziţie cuvintele, gestica, mimica. Din păcate, ultimele două nu transpar în comunicarea virtuală decît în mică măsură, cu ajutorul acestor mici muţunachi, de multe ori insuficienţi.
Se poate ca, uneori, ceilalţi să fi avut deja de-a face cu demoni asemănători şi să aibă una sau mai multe soluţii viabile. Care dintre ele se potriveşte nouă înşine, asta avem de experimentat. Sau poate doar au o imaginaţie bogată şi prin asta să descopere soluţii la care noi nu ne-am fi gîndit.
De aceea e bine să discutăm cu cei din jur, chiar dacă avem impresia că nu ne-ar putea ajuta. 😉
– Ce mai faci?
– Păi uite, aş fi putut să nu mai exist, de vreo două zile…
– A, da? Bine, Vezi că trec pe la tine zilele astea, am şi eu nevoie de chestia aia […]
Cunosc, am trăit-o. Dar să nu-i băgăm chiar pe toţi în aceeaşi oală, că iese ciorba prea groasă. 🙂
Nu-i băgăm, desigur. Deși, eu aș zice că ar fi doar o supă, chiar subțirică ea…
Nu crezi că există și varianta în cealaltă extremă… în care, oricât de mult ai vorbi cu cineva, rezultatul e același, nu se ajunge la nici o concluzie? Da, poate pentru că nu avem capacitatea să vorbim aceeași limbă… sau disponibilitatea de-a înțelege… sau dorința, sau cine naiba știe? Cert e că… nici prea multă vorbă nu rezolvă. Sărăcia omului, nu? BIne, n-ar trebui să existe doar cele două extreme, dar de ce să vorbim de echilibru când el e… absent? O fantasmă?! Iluzie?!
Măcar un ţel şi tot trebuie să avem, altfel viaţa ni se pare inutilă. Şi dacă ţelul acela – sau unul dintre ele – e echilibrul, de ce am abandona căutarea?
Da, ştiu şi eu cum e să nu ajungi (întotdeauna) la un numitor comun cu cineva, dar am insistat de fiecare dată să-mi dau silinţa. Poate că uneori limitele nu sînt chiar acolo unde credem c-ar fi. Şi Arthur C. Clarke spunea ceva despre limite, deşi se referea la modul general, universal chiar. 😉
Comments are closed.