Să se topească zăpada!

De fiecare dată când simt că nu mai am nici un punct de sprijin, mă închid într-o cochilie rece și tristă și stau cuibărită acolo, cu multă deznădejde în suflet, dar, în același timp, și cu o veșnică pâlpâire de speranță care se încăpățânează să nu se stingă. Speranța aia e cea care mă face să mă zbat, să mă împotrivesc, să nu accept și, într-un final, să regăsesc forța de a continua. Din inerție, sau cu o motivație clară, dar măcar de a continua.
Așa cum amăgirile și dezamăgirile-mi vin, în cea mai mare măsură, de la oameni, așa-mi vin și salvările, tot de la ei. N-ar fi drept din partea mea, din cauza negurii care mi se așează în privire, să nu văd decât cele rele ce se adună, să le ignor pe cele bune, care sunt, și ele, oricât de plăpânde, prezente.
De oameni ziceam… de oameni frumoși pe care viața mi-i scoate în cale.  Știu că trebuie să fiu recunoscătoare, știu că nu e puțin lucru ceea ce primesc. Dar da, de cele mai multe ori, apăsările sunt mai dureroase, cântăresc mai mult în balanță și tristețea iese în câștig, nelăsând loc pentru entuziasm, mulțumire sau bucurie. Așa, ca și pământul care freamătă iarna sub plapuma grea de zăpadă, așa și bucuria, în mine, stă pitită sub învelișul de apăsare sufletească.
Mi-a rămas în minte un comentariu lăsat de cineva pe facebook, mai demult… Discipolul spune: ‘Sunt deznadajduit. Ce ar trebui sa fac?’ ‘Incurajeaza pe altii’, i-a raspuns Maestrul și m-am tot gândit la asta. Mi-a fost întotdeauna mai ușor să mă adun de prin gropi emoționale atunci când cei din jur au avut nevoie de mine, atunci când am putut să fiu de folos cuiva… mi-e mai ușor să încurajez pe alții, decât să-mi insuflu mie putere. Dar, cumva, poate vine o vreme când eu trebuie să fac ceva pentru mine. Și să accept mâinile întinse, cele care vor să mă ajute.