Ce gust are tristețea? Are gust de lacrimi scurse amar în suflet. De doruri pârguite-n arșița inimii neîmpăcate. Tristețea are gustul unei raze de lumină întrezărită dar de neatins. Al curcubeului ucis.
Se încolăcește ca o liană-n jurul sufletului și se hrănește cu fiecare bătaie a inimii. Cu cât alergi mai acerb prin viață, zbătându-te să scapi de ea, să te ascunzi, să te prefaci că n-o mai vezi, că nu mai e, că s-a pierdut în urma ta… cu atât se adâncește. Crește, mocnit, crește, neîncetat, calm, răbdător, punând stăpânire, fior cu fior, pe fiecare trăire, pe fiecare zvâcnire, pe fiecare firicel de viață.
Ție-ți place să fii tristă. Mi s-a spus de multe ori acest lucru. Și probabil că o fi ceva adevăr în el. Nu contest, nici nu încerc să-mi caut scuze, motive, explicații.
E și ăsta un om de a trăi. De a simți. Uneori, singurul.
0
Articol anterior

8 comments
Cum sa iti placa tristetea??Esti cumva un suflet bacovian?
Cine o fi știind?
Eu cred ca fiecare om se naste cu un amalgam de sentimente in suflet care pe parcurs se linistesc, se sedimenteaza si unul dintre ele ramane dominant. La mine stiu ca e melancolia iar la tine, se pare, tristetea.
S-ar putea să fie așa. Și atunci, oricât te-ai ascunde sau minți, n-are rost. E cu tine, în tine. Și asta e. Îți rămâne doar să te împaci cu tine…
E un mod de a trăi…simţind. Uneori e mai bună decât simulacrul bucuriei.
Da, măcar e autentică…
cu toţii purtăm tristeţea în noi, cu tot cu voluptatea ei. bucuria este doar un pretext, o ademenire.
dar dincolo de aceasta… e frumoasă scrierea ta. tare frumoasă şi îmi cer scuze pentru că ştiu, e stereotip să spun astfel…
Bine ai venit, psi, și mulțumesc mult de comentariu. așa mi se pare și mie, că e parte din noi, din firea noastră, în unii mai pronunțată, în alții mai calmă, dar e acolo.
Am scris doar ceea ce-am simțit. Și de prea multe ori, în ultimul timp, încerc să nu mai expun de simt. Nu mereu îmi iese.
Comments are closed.