Două zile în Capitală

N-am mai fost de mult prin București, cam de prin 2008 când vizitele în capitală mi-erau legate de muncă , adică scurte și pe fugă. Nici cea de-acum n-a fost mult diferită, a fost tot în interes de loc de muncă, am fost la Târgul de Turism de la Romexpo, dat fiind faptul că lucrez într-o agenție de turism de-acum și sunt așa, cam nouă în domeniul ăsta plin de provocări, mi-a prins bine să fiu acolo, în nebunia aceea de oferte, de oameni mari (poate mici de înălțime, cine știe), mari în ale turismului, cei care dau tonului trendului și fac legea în domeniu.
Altfel, am regăsit Bucureștiul la fel de cenușiu, desigur, de vină o fi și vremea rece, rece. Lăsasem acasă o abundență neașteptată de zăpadă care dăduse primăvara total peste cap și sperasem ca sudul țării să fie ceva mai blând. Drept e că n-a fost zăpadă, am adus cu noi din nord doar o ușoară și trecătoare fulguială dar frig a fost, prea frig, cred că o să-l resimt până la mijlocul verii.
Timp de vizite și plimbări n-a fost – da, am tot suspinat după o plimbare pe bicicletă în Herăstrău – dar tot am făcut câte ceva și-am văzut niște locuri. Și niște oameni.
Mi-am început ziua de sâmbătă, după cum ziceam, într-o dimineață mohorâtă, cu o pereche de șosete dăruite unui boschetar care-și învelea picioarele goale în ziare înainte de-a și le introduce în niște chestii care nu puteau purta numele de pantofi. Motivul pentru care am scos din bagaj una dintre perechile de șosete pe care mi le-am luat cu mine și i le-am dat lui a fost faptul că imaginea lui m-a purtat, într-o secundă, în lumea lui Frankl și cartea lui, Omul în căutarea sensului vieții, carte care m-a marcat și mi-au rămas suficiente îmagini dureroase în minte, legate de ceea ce-au trebuit să îndure oamenii în lagărele naziste. Am primit, în schimb, un mersi extrem de surprins. (știu foarte clar, și nici măcar nu sunt adepta încurajării cerșetoriei, dimpotrivă, că nu se schimbă lumea cu o pereche de șosete dar eu așa am simțit să fac. și omul nici măcar n-a cerut nimic. )
Cafeneaua Travel Concept, unde am vrut în mod intenționat să ajungem pentru că e a unui tour operator partener de-al nostru și am vrut să vedem cum e, mi-a plăcut pentru că mi-a adus aminte de cât de bine mă simt într-un avion, de cât de mult îmi place să fiu la înălțime – la propriu, la figurat – și de cât mi-e de dor de lumea asta. A avioanelor, a baloanelor cu aer cald, a lumii de sus, ahh! Ciudat a fost doar faptul că ne-a servit direct comandantul și nu o stewardesă.

În drum spre Romexpo am văzut pistele de bicicletă de la intrarea în Herăstrău și tare mi-au plăcut, desigur. Ar fi frumos ca străduințele iubitorilor de pedalat din București să dea roade și orașul să devină, măcar în timp, mai bike friendly pentru că acum lucrurile biciclistice nu stau prea bine pe acolo. Mi-a plăcut și suportul ăsta de biciclete…

Dacă, ziua, Bucureștiul mi s-a părut tern, seara am simțit cum se animă. Cel puțin în zona Lipscani, Centru Vechi. Toate străduțele alea înguste, pavate, musteau de oameni în căutarea distracției, localurile erau pline ochi, muzica la maxim, atmosfera incitantă. Mie mi-a plăcut un local cu o bicicletă – desigur! – agățată pe perete, c-o atmosferă colorată și caldă.

Pe culoarele metroului de la Unirii am văzut povestea unui proiect deosebit – Români frumoși – și-am găsit acolo, printre toate pozele și descrierile acelea și un băimărean, olarul Cornel Sitar (din câte știu nu e singurul maramureșean dar eu doar pe el l-am văzut). Mda, m-am simțit mândră.

Ieri după amiază, mi-am încheiat vizita la București într-un mod extrem de plăcut, cunoscând pe cineva, făcându-mi o prietenă. Mira, îți mulțumesc frumos că te-ai gândit să mă cunoști, îți mulțumesc pentru timpul petrecut împreună, pentru deschidere și pentru tot. Mă bucur mult că te-am cunoscut și sper ca acesta să fie începutul unei legături frumoase! Mulțumesc pentru pozele de la Ateneu.

Așadar, mi-am pierdut o zi din viață pe tren, câte 12 ore o călătorie și-am câștigat, în schimb – că toate-s în viață cu răspuns, nu? – un pic de viziune asupra lumii turismului și timp petrecut cu oameni faini. A fost bine, zic.