Scriu iar în tren. De data aceasta călătoresc spre București. Da, voi fi două zile în capitală. Plec de la o zăpadă de poveste – nu, nu dintr-alea care-mi plac mie – și sper să fie primăvară pe-acolo, pe la voi…
În trenul ăsta care pleacă de la Baia Mare la șase și jumătate seara și ajunge tot pe la ora șase, dar dimineață, inevitabil gândul îmi aleargă – mai repede, cu siguranță, decât o face trenul acesta pe șine – către drumurile de fier din lume și trenurile adevărate, nu cutiile astea înghesuite care rulează pe șine parcă de lene. Mi-aș dori o călătorie cu un tren de viteză, poate chiar un transsiberian, cândva, cumva. Cine știe…
Ar fi bine dacă am putea trăi fără să ne facem planuri? Să nu ne contorizăm toată viața, s-o împărțim în etape, momente, dorințe? Am putea? Ne-ar fi mai bine? Am reuși să dăm mai multă valoare zilei de azi, momentului prezent? Să ne bucurăm de el și să nu-l mai așteptăm pe următorul?
Privesc înainte la anul 2013 și nu știu dacă să percep ca fiind firesc sau nu faptul că aproape tot restul anului acestuia e deja încorsetat în planuri. Multe, unele clar stabilite, altele doar preconizate… dar, pur și simplu, pentru toate lunile care urmează, dorințele deja sunt stabilite, așteptările create… nu mai trebuie decât să treacă timpul, să le pun pe toate în aplicare și… gata. A mai trecut un an din viață. Nu știu dacă e firesc să fie așa. Nu știu nici dacă reușesc să exprim clar ceea ce vreau. Dar, cumva, simt că pierd. Ancorându-mă într-o luptă continuă pentru a obține/realiza toate lucrurile acelea așezate deja în calendarul lui 2013, simt că pierd prezentul.
Și care-i soluția, cum să trăiesc mai mult în azi decât în mâine? Mi-e mintea mereu plină de planuri, de dorințe, mereu mă agăț de toate lucrurile astea pe care vreau să le fac, de tot ceea ce am senzația că îmi dă avânt, entuziasm, dorință de-a merge mai departe… dar aș vrea, tare mult aș vrea, să-mi las, măcar uneori, mintea și sufletul să se relaxeze și, pur și simplu, să mă simt liniștită, împăcată, să mă bucur. De orice, de nimic, de toate.
0
Articol anterior
2 comments
Ar fi perfect să putem trăi surprinşi (plăcut) de ziua de mîine sau chiar de clipa imediat următoare. Dar nu putem, fiindcă sîntem prea mulţi care depindem unii de alţii – pentru hrană, pentru îmbrăcăminte, pentru transport, pentru distracţie, pentru orice. Dar mai ales pentru că nu sîntem dispuşi să facem mici (sau mari) concesii în favoarea altcuiva care – din diverse motive – nu poate fi „la post” atunci cînd avem nevoie.
Te invidiez – ştii că am avut dintotdeauna o pasiune pentru trenuri. Dar în ultima vreme nu-mi mai permit plimbări şi m-ar durea chiar şi să le privesc din gară…
Să-ţi fie călătoria plăcută şi fructuoasă! Şi sper să nu vină zăpada val-vîrtej după tine în zona noastră, deşi e un pic răcoare şi aici. 😀
Eu cred ca e esential sa avem planuri, sa stim pentru ce luptam si mai ales, sa stim unde vrem sa ajungem. Insa cred ca e la fel de important sa nu uitam prezentul… si sa nu tarim doar pentru momentul in car evom ajunge sa ne indeplinim planurile.
Capul sus, Lore!!! Si zile frumoase in capitala!!