Fotografia aceasta cu Puștiul stă pe biroul meu, la servici. La zâmbetul lui senin, copilăresc, mă întorc în fiecare clipă de răgaz. În privirea lui lipsită de griji mă afund de fiecare dată când simt că mă pierd, îndepărtându-mă de liman. La el găsesc cumva forța de-a merge mai departe. De entuziasmul din vocea lui mă hrănesc.
Nu știu dacă e bine, dacă e greșit. Dar el e limanul meu. El e țărmul acela al realității la care mă întorc de fiecare dată când simt că nu mai am nici un sprijin. De existența lui mă agăț, acolo îmi găsesc și refugiu, și salvare, și tăria de a continua. În responsabilitatea de-a-i fi lui părinte stă salvarea mea, știu bine. Pentru că Puștiul e singura certitudine clară a vieții mele.
E plecat la bunici, vara sunt mamă de weekend. Uneori mi-e cumplit de dor de el. Într-o seară am stat până târziu în camera lui, i-am aranjat hăinuțele, le-am mângâiat, mi-am adus aminte de cât de plină de casa când e prezent, de cum le întoarce pe toate pe dos, de cât de altfel e viața. Alteori, mi-e bine cu liniștea aceea a pustietății unei case goale, și-s obișnuită cu tăcerea și cu absența și cu faptul că toate-s la locul lor și zile în șir doar praful e cel care se mai adună.
Fac planuri de cum ne vom petrece noi toamna care urmează. Ahh, parcă aș vrea o toamnă veșnică. De cum îl voi duce la cursuri de înot, și la tobe, dacă își mai dorește așa mult, dacă se va putea. Fac planuri pentru cum vom ieși noi cu bicicletele, cum vom bate străzile orașului și vom avea parte de timpul nostru împreună. Mă hrănesc cu gândul că îl voi angrena în activități frumoase și-l voi ajuta să descopere lumea.
Dar cred că greșesc. Cred că, de fapt, caut să mă hrănesc pe mine cu viață, prin el. Că el mă ajută pe mine, de fapt. În primul rând. Și-n al doilea, simt că prea trăiesc făcând planuri, prea trăiesc într-o viață… ce urmează a fi trăită. Și nu în prezent. Că prezentu-i așa, fără cap și fără coadă…


7 comments
Nu greşeşti că te întorci la unicul liman, la unicul port deschis ţie, doar că ar trebui să schimbi marea (sau oceanul) pe care navighezi şi care – eşuînd în a-ţi oferi ceea ce ai nevoie – te face la rîndul tău să eşuezi. 😉
Poza e superbă: un zîmbet magic care dă energie, te face să te gîndeşti de fiecare dată „totul va fi OK”. 😉 Huguleţ!
când o fi să fie…
În viaţa asta, preferabil… 😉
păi da. dar, uite că nici faptul că suntem perfect conștienți că e singura viață pe care o avem – sau, chiar dacă or fi mai multe, nu ne putem baza pe asta – nu-i un motiv suficient de motivant pentru a ne scoate din stările noastre proaste. și, poate că soluția nici nu e să ne chinuim să fim altfel decât suntem…
Ai dreptate, soluţia nu e să ne chinuim. Soluţia e să căutăm momentele potrivite pentru a încerca, observînd conjunctura. Ştii, ca la săritul corzii, cînd trebuie să nimereşti momentul optim de a intra atunci cînd doi învîrt coarda. Şi-apoi să te încadrezi în ritm. 😉
Ai un pusti atat de dragut, de zici ca-i o jucarie. Sa-ti traiasca si sa-ti umple viata cu bucurie 😉
ei, să vezi jucărie cu un temperament nărăvaș…
o să vezi tu, curând…
Comments are closed.