Îmi zice Puștiul azi…
– Mami, vino să faci cunoștință cu prietenul meu invizivil, e chiar în fața ta, dă mâna cu el, se numește Secs. Ai grijă, că e puternic.
M-a pufnit râsul, instantaneu. Ce-i, mama, de ce râzi, l-ai simțit?
E indescriptibil. Mă uit la el și-mi simt sufletul cuprins, în aceeași măsură, de liniște și de neliniște. Să fii părinte-mi pare cel mai năvalnic izvor de sentimente contradictorii. Până la cer și-napoi.
E încă dependent de mine. Are nevoie de ajutor la masă, la îmbrăcat, la joacă, la baie, peste tot. Încă e, în mare măsură, copilul care face ce-i spune mama lui însă-l văd, zi de zi, cum devine tot mai independent, tot mai mult în lumea lui proprie și mai puțin a mea (nu a noastră, în comun, ci a mea, de mamă cu copil mic, total dependent de ea) și parcă simt goana în care trece timpul și întrezăresc momentul acela în care nu va mai avea nevoie de mine. Urmează, mult prea repede, să meargă la școală. Mulți, lungii ani de școală. Și-apoi, dintr-o dată, o să fie adult.
Știu că se spune că-s rele mamele de băieți, că nu încetează să-și vadă pruncii, ajunși adulți, cu aceiași ochi materni exagerat de protectori și mă gândesc că există, totuși, o logică în toată treaba asta. Cred că mamele-s la fel de protectoare, indiferent dacă-s de fete sau de băieți. Doar că, dacă să ai o atitudine protectoare cu fiica ta, indiferent de vârsta acesteia, pare a fi ceva firesc în mersul lumii, de la fii se-așteaptă ca desprinderea să fie altfel, mult mai pronunțată, să fie ei înșiși capabili de-a fi sprijin pentru alții.
Nu știu cum voi fi ca și mamă de bărbat adult, știu c-am să încerc să respect alegeri, să-i doresc lui binele și să nu aștept ca acesta să fie un bine care să mă includă și pe mine, îmi doresc și sper că Puștiul va fi un spirit liber și va alege să-și trăiască viața dincolo de constrângeri… dar nu pot să nu mă gândesc la faptul că l-am purtat nouă luni în mine, că l-am născut, că l-am ținut strâns lipit de mine atât de multă vreme, că-i îndrum primii pași în viață, că lupt pentru a-i deschide drumuri, pentru a-i arăta că poate fi ceea ce-și dorește, că sunt acolo pentru el clipă de clipă (citesc la Irealia că are copilul bolnav și mi-amintesc de toate spaimele pe care le trăiește o mamă când pruncu-i suferă), mă gândesc la cât de multă nevoie are de mine acum, la cât sunt de importantă pentru el… și nu pot să nu simt o strângere de inimă la gândul că, într-o zi, toate astea se vor termina și voi fi doar… mama lui. O mamă de om, de bărbat care trebuie să-și vadă de viața lui.
Dar asta-i viața, nu? Și, faptul că acum îmi repetă des, cu drag, ești cea mai bună mamă, poate că e dovada faptului că, crescând, va avea amintiri frumoase la care să se întoarcă.
8 comments
Asta-i cel mai important: să aibă amintiri plăcute din perioada copilăriei, care să-i deschidă aripile, nu să i le strîngă înfrigurate de temeri ce par ancestrale. Şi să zîmbească gîndindu-se la tine, atunci cînd va fi departe, nu să te simtă povară chiar de la sute de kilometri distanţă. Asta înseamnă să fi fost o mamă bună. Cel puţin aşa cred, n-o pot spune din proprie experienţă.
S-aveţi o duminică plăcută, voi doi dragilor! Huguleţ! 😉
știi că fac tot ce pot ca amintirile lui să fie frumoase, deosebite, senine. dar, oare, își va aduce aminte de întâmplări, sau de o stare generală a acestor primi ani?
Da, bună întrebare! Nu ştiu dacă e o lege universal valabilă sau depinde de personalitatea fiecăruia, dar cel puţin din experienţa proprie – ceea ce trebuie servit c-un grăunte de sare, avînd în vedere uitarea care mă striveşte – întîmplările profund neplăcute şi nefericite tind să se imprime în memorie mult mai adînc, în detrimentul celor plăcute. Însă da, starea generală, media persistentă a trăirilor, a atmosferei din jur va rămîne şi ea destul de bine ancorată în amintire. Din păcate, peste anumite întîmplări de factură negativă e posibil să nu se treacă niciodată, sau să dureze foarte mult timp pînă la eliminarea efectelor, ceea ce ar putea pune în umbră starea generală de bine, de siguranţă. Mă poate corecta oricine la faza asta şi chiar aş vrea să se întîmple.
Da’ ce poză! Super! Mai erau castane prin parc? Mai aveau picii cu ce ‘găti’ acolo, sub tobogan? Într-un rând m-am nimerit cu amândoi în parc iar ăla mic s-a dus glonţ la o fetiţă ce ‘gătea’ şi ea oareşce pe-acolo şi-i zice, hotărât şi fără drept de apel, ‘io-s bucătarul’ chit că ea avea deja adunate castane, pietre şi frunze. Era cu tatăl ei fetiţa dar omul îşi vedea de treaba lui, texting fără oprire pe telefon, până la replica lu’ piti când s-o oprit să râdă, discret, aşa, şi o-nceput a fi mai atent la fetiţă, care-l tot întreba ce să-i facă, ba pizza cu măsline negre, ba una, ba alta. Ai noştri au adunat atunci 117 castane, înşirate câte zece (+7) şi, când să-mi spună că-s 117, al meu, hop, scamatorie, scoate din buzunar înc-o castană: ba-s 118. Copii… şi noi pe lângă ei – recunosc, ca-n ziua aia demult nu m-am jucat; ia, şi azi, de exemplu, eu tot de strajă-s pe când ei sunt deja în parc, mai e puţin şi-or sosi, flămânzi, c-o gură cât o şură.
Asta-mi lipsește și mie tare mult. Să pot lăsa toate și doar să mă joc cu el. Mi se întâmplă rar…
Nu știu cum voi fi eu, mai încolo, având și fată și băiat, dificilă sunt oricum, genetic.
Neliniștile, cred eu, s-au trezit într-o zi, demult, foarte demult, cam nebăgate în seamă și-au convocat un consiliu suprem unde și-au spus păsul, au mituit pe cine-au putut, și-au întors soarta în favoarea lor. Ăl mai Mare și mai Tare a decis să le livreze la pachet cu bebeștinii, să nu se mai plângă că-s tot mai puține și mai lipsite de importanță. De-atunci stau cu mamele la masă, le papă din suflet ca din farfurie.
Mulțumesc pentru gândul tău bun și pentru înțelegere. Eu știu că mai puțin stresată nu voi mai fi niciodată, din anumite puncte de vedere, esențiale, așa, ca sănătatea. Dar mă străduiesc să rămân cu mintea la locul ei. În felurite feluri.. 🙂
Duminică jucăușă!
Apăi să știi că neliniștile alea și-au luat revanșa cu vârf și îndesat, venind la pachet cu pruncii. Zău dacă ar fi avut altă șansă mai potrivită!
Te înțeleg, cum altfel? Anul trecut ne-am mutat o vreme la spital, cu pneumonie… și zău că nu mi-e drag nici măcar de nopțile în care are nasul înfundat și nu doarme bine din cauza asta, darămite atunci când fac asistentele experimente pe mânuțele lui, doar doar or nimeri vreo venă…
Știi? Trag nădejde că tocmai ei sunt cei ce ne țin cu mintea la locul ei… tot la concluzia aia ajung. Că ei fac mai mult pentru noi, decât facem noi pentru ei…
Ei ne iubesc și pentru motivul banal că le-am găsit caietul de mate. Asta fac pentru noi! 😉 Printre alte mărunțișuri. Da, ai dreptate, nu mă văd cu mintea la locul ei decât alături de ei.
Te pupific, mi-ai transmis niște bunătate.
Comments are closed.