… și pentru furtunile din mine.
Ăsta era gândul care-mi stăruia în minte azi, când eram pe plajă, după ce-am lăsat în urmă Delta Dunării plecând de-acolo cu o tăcută promisiune c-am să mă întorc, c-am să-l iau cu mine și pe Puștiul meu bălai, care-o să iubească plimbarea cu barca, nuferii, copacii adânciți în ape, broscuțele și păsările… și-o să mergem și-n locurile ei mai ferite de ochii hapsâni ai turiștilor, și-am să am iar senzația de plinătate a sufletului, de admirație în fața minunilor naturii, a imensitatea frumuseții acestui regat al apelor. Da, așa am să fac, cândva.
Revenind, vă ziceam că mi-era în minte azi, plimbându-mă pe plaja pustie, privată, a hotelului din nordul cel mai nord al stațiunii Mamaia, unde-am oprit pentru un popas de-o noapte, că marea, așa calmă, cenușie și nesfârșită, poate să primească toate tăcerile pe care-aș fi vrut să i le strig și toate furtunile pe care le reprim.
Marea, această veșnic fascinantă întindere de apă, de necunoscut și de miraj, de atracție, teamă și fascinație. Acest freamăt continuu al neliniștilor, acest cântec al tristeților, al întrebărilor și nerăspunsurilor tuturor celor ce-și poartă pașii pe plajele ei, le primește pe toate, sufocându-se, din când în când.
Această mare a tuturor. Și-n același timp, doar a mea.







9 comments
Salută marea şi din partea mea
Şi-adu-mi o scoică, s-o întreb – de-ar vrea –
Cîte tristeţi şi gînduri poa’ să-ncapă
Într-un pahar – imens, cei drept – de apă… 🙂
Da, am observat culoarea… şi nuanţele. B-) Distracţie plăcută în continuare! >:D<
Turcoaz. Doar că nuanțele-s… cenușii.
Nu cumva cenuşiul vine de la prea multă materie de aceeaşi culoare aruncată într-o luptă care nu-i aparţine? 😉 Let your heart lead this dance. 🙂
Cine mai știe ce și cui aparține?
Poate nici nu trebuie să ştim, poate trebuie doar să lăsăm simţurile să ne ghideze.
Mie mi s-a pus nod in gat si nu stiu sa mai comentez…ca mi-i dor d-acasa! 🙁
Uff, m-a lovit și pe mine un dor de (a)casă, de nu mai pot. Mi-aș lua zborul, la propriu și m-aș cuibări în brațe mici de Puști bălai și-aș mai liniști un pic dorul acesta. Dar mai am un pic. Un pic de viață plină.
Mi-e si mie dor de mare si sa ma plimb singura pe o plaja pustie… Mi-e si dor de duca… 🙁
Ehh, știu ce zici. Plaja pustie a fost, răbdarea pentru o plimbare, nu prea. Prea-s agitate toate în mine… 🙁 Altfel, dorul de ducă, acum ducă-se… că eu abia aștept să ajung acasă. Mâine.
Comments are closed.