Când destinul ți se întâmplă târziu

… dar nu prea târziu!

Aceasta e povestea noastră. No ordinary love. Cu bune și cu grele, cu drum întortocheat, cu zboruri multe și afundări pe măsură, poveste despre care scriu așa, cu sufletul la vedere, o mărturie onestă și asumată, în primul rând pentru mine însămi, apoi pentru ei, pruncii mei și pentru lumea toată. Că e musai să ne aducem aminte și să prețuim ce-am trăit, ce trăim și ceea ce ni se dă. Și e bine de știut că poveștile de viață nu sunt cusute cu fir de aur, dar pot fi, totodată, mai ceva ca-n basme.

19 iulie 2015. Mi-aduc aminte vag ziua aceea, sunt doar niște frânturi de amintiri care-au rămas proaspete. Putea să fie o zi ca oricare alta, caldă tare, la birou, printre rapoarte de proiecte și cafea cu mult lapte. Dar n-a fost, deși n-am știut atunci. Ca aproape întotdeauna, nu știm când ni se întâmplă destinul, nu suntem prezenți și conștienți de schimbările radicale pe care niște întâmplări care par banale le transformă în puncte de cotitură în viața noastră, punându-ne pe un cu totul alt drum.

Eram atunci ancorată într-o realitate pe care mi-o construiam pas cu pas, a proiectelor comunitare în care mă implicam, a nevoii de voluntariat, de sens, de a fi mai mult decât eram. Viața mea se învârtea în lumea bicicletelor, a baloanelor cu aer cald și a proiectelor sociale. Și-mi era și bine și mi-era și rău. Eram (și) nefericită, da. Aveam deja niște ani de tristețe adâncă la activ, de singurătate în doi, într-o căsnicie în care nu mă regăseam, dar nici n-o puteam rupe, și nu, nu de dragul Puștiului, ci din sentimentul de vinovăție, că n-am motive de alea reale, care stau singure în picioare, pentru o despărțire. Ci doar nefericirea, cruntă, neagră.

Și a fost ziua aceasta de 19 iulie din care-mi aduc aminte două lucruri. O discuție extrem de dureroasă cu cineva, care m-a făcut bucăți. Și o întâlnire cu un om necunoscut pentru care mi s-a cerut ajutorul, să mă implic în proiectul lui, pe parte de comunicare și promovare. Am acceptat, da. Avea omul acesta o privire atât de luminoasă și zâmbea așa a bunătate, că mi-am zis, fără să-l cunosc, că pare a fi un om tare special. Era Peter.

19 iulie 2016. Un an mai târziu m-a găsit pe un deal din Maramureș, într-o noapte cu stele multe și-o decizie pe cât de drastică, pe atât de nebunească. Am decis să îmi dau demisia de la locul de muncă ca să fiu cu totul în proiectul lui Peter în care în iulie 2015 am intrat ca voluntar. Să fiu alături de acest om care își pusese întreaga viață în slujba culturii tradiționale într-un mod atât de radical și aproape de neînțeles. Un fel de salt în gol a fost ce am făcut atunci.

Aveam cu Peter o relație grea tare, de pietre dure care nu se netezesc ușor lucrând împreună. Eram doi oameni care s-au dezvăluit unul altuia în forma cea mai hidoasă posibilă, cu tot urâtul din noi fiecare pictat pe fețele noastre. Eram prieteni întrucâtva, eram colegi în muncă, cot la cot, luptând la propriu pentru niște idealuri, împărțeam aceeași masă și o vreme aceeași casă, dar nu și același pat. Timp de doi ani între noi a fost multă apropiere și multă furie totodată, însă nu eram iubiți, nu eram un cuplu, acesta era ceva clar și răspicat trecut la categoria imposibil. Buzele noastre nu s-au sărutat niciodată, trupurile noastre nu s-au contopit în acești doi ani, însă mințile și sufletele noastre s-au războit crunt, da.

Am trăit furtuni și zbateri multe, relația noastră era exact ca un montagnes russes pe care cineva a uitat să-l mai oprească și viteza era chiar amețitoare. Eram când sus, cu satisfacția lucrurilor pe care le construiam împreună, când foarte jos, într-un război în care nici unul dintre noi nu accepta locul și rolul celuilalt în viața lui. Luptam unul împotriva celuilalt și fiecare cu sine. Eu îmi creșteam fiul singură, de o vreme bună deja decizând că drumul e mai corect așa și încercam să mă echilibrez cumva. El rătăcea prin lume, fără un loc al lui, cu inimaginabile poveri în spate și lucruri de rezolvat, trăind fiecare clipă pentru crezul lui, pentru ceea ce simțea că are de făcut. Am scris cândva, aici, despre cum simțeam apropierea și legătura mea cu el în perioada aceea. Într-un moment în care eram sus, da.

19 iulie 2017. O altă noapte de iulie, la fix doi ani de când ne-am întâlnit prima oară. Împreună pe drumuri lungi prin țară, muncind până la epuizare pentru visul acestui irlandez un pic nebun. Și un moment în care seara târziu ne-am găsit unul în brațele celuilalt, într-un mod total diferit și nou. A fost o noapte în care ca un puhoi au venit peste noi emoții și trăiri și frici și întrebări și zbucium și dorință și nevoie de iubire și de abandon. Încă mi se face pielea de găină aducându-mi aminte de cum s-a simțit răsuflarea lui pe ceafa mea, de mâinile lui plimbându-se pe spatele meu, de prima noastră noapte de dragoste. Uimirea a ceva imposibil devenit dintr-o dată posibil a fost absolut răvășitoare. Un fel de minune, la modul cel mai propriu. Ceva s-a legat în noaptea aceea și n-a mai putut să fie desfăcut.

Și de atunci și până azi, trei ani mai târziu, n-am făcut decât să muncim. Să construim și să dărâmăm, să reparăm și să suferim, să ne bucurăm și să trăim. Într-un efort enorm ca ceea ce construim să fie curat și autentic. Destinul nostru. Că asta simțim. Că ni se dă, chiar dacă trebuie să parcurgem un drum extrem de greu în care nimic nu vine de la sine, ca în poveștile de iubire ideale și liniare… ni s-a dat să înțelegem că acesta e destinul nostru.

Ne-a fost menit acest drum, deși, sinceră să fiu, nu sunt nici împăcată, nici resemnată că a fost necesar să fie așa și nu mai simplu, mai limpede. Să ne întâlnim și să ne cunoaștem într-un mod atât de brutal, să vedem în noi cele mai întunecate laturi, să refuzăm, să ne împotrivim, să fim măcinați de trecuturi încărcate de dureri și lucruri nerezolvate, să trecem prin iad… până să înțelegem că acesta și niciunul altul e drumul nostru. Împreună, aparent chiar împotriva noastră și a întregii lumi, așa cum am scris aici. Împreună în fața lui Dumnezeu și a legii, cu fetița noastră minune și cu băieții noștri, unul al meu, unul al lui.

Simt că sunt în voia lui Dumnezeu, fiind cu tine. Cu tine și prin tine, redescopăr cine sunt. Este a doua șansă. Dumnezeu mă iartă și îmi dă o altă șansă. Vreau să pun tot efortul și energia și dragostea și mintea mea la muncă pentru viața noastră împreună. Simt că acum a început adevărata mea viață. Cu tine. Mi-a zis el, într-o seară.

Aceasta este pentru mine, cea mai pură și onestă declarație de dragoste, de respect și de loialitate. Încă avem multe de vindecat, muncim întruna ca să curățăm, cum zice el, cu ac și cu pensetă, fir cu fir, tot ce s-a înrădăcinat dureros între noi. Dar sentimentul acesta clar, că aici e locul nostru, e peste orice am simțit vreodată.

Suntem unul pentru celălalt. El e pentru mine omul pe care sufletul meu l-a așteptat, bărbatul profund și inteligent, visător și curajos, bărbatul bunătate, cum scriam aici, seducător și sexi într-un fel în care încă mă face să roșesc. Îmi tremură sufletul la gândul că eu sunt pentru el ceea ce îmi spune și-mi arată. Femeia lui.

Recunoștință pentru acest univers care a făcut ca destinul să ni se întâmple târziu, da… dar nu prea târziu. Sperăm să avem timp destul să trăim și să împlinim ceea ce ni se dă, aici, pe pământ și-n veșnicie, când o fi să fie.