Jurnal cu virus (6)

by loredana
0 comment

Sunt 8 săptămâni de când #stămacasă.

Ne-am adaptat, desigur, la starea de criză, fiecare ieșire a noastră e pentru strictă necesitate și aproape că nu am făcut nimic altceva înafara casei decât să mergem, câte unul, pe rând, la cumpărături de hrană, cam o dată la două săptămâni la supermarket și în rest la magazinul de la colțul străzii.

Duminică dimineața am mers eu la Penny, experiența a fost neașteptat de ok. La intrare, un covoraș cu dezinfectant, mănuși de unică folosință și dezinfectant de mâini. Paznic care a luat temperatura fiecărui client. Același paznic care nu-i lăsa să intre pe cei care nu purtau mască de protecție. Peste tot, indicatoare de păstrat distanța. La case, personal cu măști și mănuși.

Bine, cel mai important ar fi ca oamenii să și folosească ceea ce e pus la dispoziție, să respecte regulile, distanța, etc, asta-i mai greu de făcut, tot a trebuit să mă feresc pas cu pas de oameni care se lipeau de mine ca să ajungă la produse. În același timp, dincolo de rafturi, am auzit o femeie în vârstă zicând – mai bine port mască, decât să mor. Dur și real, bine că sunt și oameni care înțeleg.

Într-o lună întreagă, aprilie, am reușit performanța să nici nu fac comenzi online decât de două ori, a fost musai să încalț pitica și cu altceva decât cizme de iarnă, deci i-am luat ceva papucei și am comandat ceva chestii de îngrijire personală de care chiar aveam nevoie. În rest, observ cu mare satisfacție că putem trăi fix la fel fără multe lucruri care aparent ar putea să pară necesare. Nu-s.

Săptămâna aceasta a fost grea pentru noi. E greu să rămâi încrezător, senin și mereu zen, calm. Se adună frustrări și nervi, găsesc ele calea să iasă pe undeva, cel mai adesea provocând furtuni între noi. Da, avem noi un rai al nostru aici, însă din când în când, mai mușcăm din câte un măr otrăvit. În plus, avem fiecare multe pe care le tot tragem după noi, ca un cufăr care ne însoțește chiar fără să ne dorim și nu știm încă cum să îl abandonăm. Avem frici și nesiguranțe, resentimente și lucruri nevindecate, avem tensiuni create de vremurile acestea care ne dau bătăi de cap și ne obligă să găsim soluții acolo unde părea că drumul e destul de lin și clar. Avem di tăti, cum s-ar zice. Au fost zile grele, eu nu știu să trăiesc furtuni decât așa, devastator. Sigur, încerc să țin un echilibru, cât pot, dar cel mai adesea așa e parcursul. Cad, mă zbat acolo o vreme, urlu de neputință, îmi plâng de milă, apoi inevitabil mă ridic, cumva așa funcționează creierul meu, își găsește singur ancoră, să poată continua.

Da, nu suntem deloc într-un concediu sau vacanță sau timp liber. Nu e relaxare, nu e pace, nu e optimism. Ne străduim să vedem ce este, nu ceea ce lipsește, însă realitatea e că trăim o situație critică care va deveni și mai critică pe măsură ce trece timpul, consecințele pandemiei sunt deja dure, vor fi devastatoare, pe plan educațional totul e o varză amărâtă, pe plan economic cred că va fi mult mai grav decât se poate acum anticipa… deci de unde pace și bucurie?

Între timp natura își vede de înflorirea ei, liliacul nostru a dat și el în floare într-un final, mult l-am mai așteptat, am cules un buchet ieri, când Orla a împlinit un an și opt luni. Parcă de curând era vremea când căram clipă de clipă o burtă aproape ireal de mare, în ultima perioadă de graviditate și acum boțul acela de om pe care l-am conceput, purtat și livrat pe lume e o fetiță, o mică domnișoară. O domnișoară toată ziua cu picioarele goale prin grădină, cu pământ pe sub unghii, cu cinci rânduri de haine schimbate într-o zi, ba după pictat cu degetele, ba după udat grădina, ba după tăvălit prin nisip. Și da, știu că îi e tare bine așa, că are acces la o lume imensă în această curte mică, dar provocatoare pentru ea, că poate să crească așa, aproape de pământ – cu melcii ei pe care îi culege de pe unde-i găsește și le dă apă și mi-i aduce în casă. Da, așa face. Eu nu ating vreun melc nici să fiu plătită.

A fost musai zilele astea să pun și mâna pe foarfecă, de aia de croitorie, că n-am altfel, și să tund barba omului meu, că Peter n-a mai putut ajunge la frizer de două luni și o intervenție chiar era necesară, dacă nu voiam musai să ne gândim la un rol de Moș Crăciun pentru el. Mai cu mâna tremurând, mai cu sufletul panicat, am făcut-o și pe asta, eu, care n-am absolut nici o înclinație sau talent în ale tunsului de păr și nici vreo tragere de inimă. Am făcut-o. Ce a ieșit, rămâne între noi.

Simt o nevoie tot mai mare să ies. Doar să ies fără constrângeri și să merg pe străzi. Așa, hai hui, fără țintă, fără declarație, fără teamă. Mi-e dor să merg cu bicicleta. Să simt vântul în părul meu. Să mă bucur. Dar nu ies. Deloc. Înafară de mers la cumpărături – în două săptămâni o dată – nu ies absolut deloc înafara curții. Nu pot. Simt că sunt foarte norocoasă pentru că am o curte și pot să stau afară și mă gândesc mereu la cei care stau la bloc, că ei sunt eroi, de fapt, pentru cât de greu le-o fi și atunci, nu ies. Prefer să nu ies doar așa, că nu mai pot sta.

Previziunile nu-mi par optimiste pentru anul ăsta. Știu că se zice că se relaxează situația după 15 mai, cred că e mai mult în teorie așa, în practică va trebui să avem și mai multă grijă, de fapt. Apoi urmează vara, oameni care nu știu dacă vor putea merge în concedii și suferă din cauza asta… eu mi-am luat deja gândul de la ideea de vacanță, nu mă doare că nu vom merge, chiar și dacă s-ar putea, tehnic vorbind, dacă se deschide turismul estival, tot n-am avea cum, că deh, bani de concediu nu vin stând acasă. Nu știu ce va urma în toamnă, noi încă sperăm să putem organiza festivalul de baloane cu aer cald, deși, discutând de un eveniment cu minim zece mii de oameni, sunt multe întrebări acolo, legate de cum ar fi posibil… Vom vedea, pas cu pas. Dar e apăsător, e frustrant, e greu.

Mergem mai departe. Azi mai cu pace, mâine mai greu, azi mai calm, mâine mai anxioși, și tot așa. Încercăm să vedem că ne e bine, că suntem sănătoși, că suntem împreună, că o să fim bine împreună și mai ales, încercăm să ne iertăm că nu putem să facem mereu și totul bine. Doamne ajută!

Să fiți bine, stați sănătoși.

29 aprilie 2020, Covid19, România, 11.978 persoane confirmate pozitiv, 3.569 persoane vindecate, 675 decese.

1+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu