Pâinea noastră cea de toate anxietățile

by loredana
0 comment

Pâine și anxietate. Cam despre asta-i vorba.

Suntem, de felul nostru, oameni cu multe probleme emoționale (nu toți, sigur, nu generalizez, dar mulți), ne zbatem prin tuneluri întunecoase și în vremuri de normalitate, dar apoi acum, cu ceea ce trăim? Cât de mare o să fie impactul acestei pandemii asupra oamenilor, emoțional, psihic vorbind, mă întreb de multe ori?! Câte traume o să fie de vindecat? Câtă anxietate de ținut sub control?

Da, știu ce înseamnă anxietate. Știu ce înseamnă tulburare interioară. Știu ce înseamnă depresie. Știu ce înseamnă să cauți ani de zile răspunsuri. Știu ce înseamnă să faci terapie. Știu ce înseamnă să ai nevoie de ajutor. Nu din cărți, nu. Din viață. A mea. Nu e deloc banal și nici ușor. Nu e de neglijat, nici de trecut cu vederea, că-s mofturi. Din păcate, cel mai adesea asta facem, sperăm că trece de la sine, sperăm că angoasele ne sunt doar mici spaime firești. Cu toții experimentăm anxietatea în decursul vieții noastre, sigur că nu toți ajungem și să avem tulburări de anxietate care să necesite tratament, dar anxietatea ca stare face parte din viața noastră.

Acum e o perioadă în care o ia binișor la vale. Are teren propice de înflorire. Cu fiecare zi nouă, nesiguranțe noi, frici noi, întrebări noi, anxietatea crește. Toate mi se par firești în ceea ce trăim acum, dar inevitabil cu risc de consecințe deloc superficiale.

M-apucă deseori, da. Angoase care mă fac să mă strâng în mine. E greu să n-ai control, când ești un om care așa știe să trăiască. Să aibă frâiele în mâini. E greu să nu văd clar ce urmează. Să am mare nevoie să o apuc într-o direcție, când e musai să stau pe loc. Și cum fac față? Pas cu pas. Caut informații, m-ajută să înțeleg. Discut, vorbesc despre ceea ce simt.

Da, îmi vin întrebări noaptea, când lucrurile au și mai puține șanse să fie văzute clar. Mi-s nopțile grele tare, cu multe treziri de alăptat, cu somn insuficient și prost, cu dureri de spate și amorțeli, deh, nopți de mamă de copil mic…

Într-o noapte m-a apucat o nevoie de aia imperioasă de frământat aluat de pâine. Aproape că m-am dat jos din pat și m-am dus în bucătărie. M-a reținut doar gândul că orice mișcare va trezi micul dragon și, desigur, fac orice ca ea să doarmă cât mai multe ore legate, cu cât mai puține pauze. Pentru binele nostru, al tuturor.

Dimineața, desigur, m-am apucat de treabă. În timp ce pregăteam plămădeala pentru pâine, m-am tot gândit la nevoia aceasta venită așa, aparent de nicăieri, în miez de noapte. Și mi-e destul de clar că nu-i de nicăieri și nu-i fără explicații logice.

Pâinea îmi dă un fel de sentiment de confort emoțional, de siguranță.

În mintea mea, pâinea e asociată cu stare de bine. Da, la unii senzația aceasta vine de la ciocolată, la alții de la alcool, ce știu eu. La mine, pâinea e baza. Când mi-e foame de mor, un colț de pâine să fie. În rest, n-am prea mari pretenții. Da, știu, mi se trage din copilărie, când pâinea era aproape un lux și încă îmi aduc aminte bine cum stăteam la rând la pâine, câte două ture, că pâinea se dădea la rație și fiind mulți, nu ne ajungea o pâine și jumătate sau cât se dădea la o rație. Pâinea aceea caldă care se vindea direct din mașinile de pâine, care se termina adesea chiar înainte de a ajunge în fața rândului, pâinea din care nu puteam să ne abținem să rupem înainte de a ajunge cu ea acasă.

Fac pâine mai des în ultima perioadă, însă făceam constant și înainte. E pentru mine un fel de experiment continuu, încerc noi și noi rețete, însă simt că am încă de învățat până să-mi iasă pâinea așa cum cred că trebuie. Nu-mi prea place să respect întocmai rețetele, nu sunt prietenă cu cantitățile cântărite la fix, îmi vine mereu să fac așa, după ochi, cum simt și asta, sigur, are niște consecințe. Uneori dau greș, dar pare însă că și greșelile sunt doar niște experiențe în acest caz, că nu mi s-a întâmplat să fac vreo pâine care să nu fie comestibilă sau să trebuiască să o arunc. Nu, doar ba fac aluatul prea tare, ba prea moale, ba îl țin prea mult în cuptor, ba cine știe ce altceva. Dar toate sunt încercări și cel mai adesea cu rezultat chiar surprinzător.

Fac pâine cu făină albă, cu făină integrală, cu făină de ovăz, cu drojdie, cu bicarbonat, cu busuioc, cu cimbru, cu semințe de tot felul, cu măsline, cu merișoare. Pâine coaptă în vas acoperit, pâine coaptă direct în tavă, cu un alt vas cu apă în cuptor, pâine rotundă, franzele, baghete, chifle. Am făcut și pâine fără frământare, dar pentru mine, ideea de a face pâine de casă, e să o frământ eu.

Acolo e esența. În frământarea aluatului. Să simt ingredientele cum se contopesc, făina cum lucrează, textura, procesul. Și efortul. E ceva în efortul acela al frământării aluatului, în mâna care lucrează, ceva care-mi face mintea să se relaxeze, să se bucure.

În ultima vreme, se amestecă acolo și mânuțe de fetiță curioasă, musai să facă și ea cu mine. Pun pe covor un prosop de bucătărie și mă așez cu ea așa, pe jos, că e cel mai ușor și în siguranță pentru ea… sigur că făina ajunge peste tot, dar tot așa ajunge și bucuria ei, mă inundă pe dinăuntru. Iubesc entuziasmul și fericirea ei că poate să-și amestece mâinile cu ale mele, că poate să participe la ceva ce i se pare așa, de oameni mari, deci de mare interes.

Cea mai simplă rețetă de pâine pe care o fac e dintr-un kilogram de făină – albă sau amestec cu făină integrală, la alegere -, cam 25 – 30 grame de drojdie proaspătă – da, pun drojdie mai puțină decât s-ar zice că trebuie și las mai mult la dospit, e bine așa -, cam 650 ml de apă călduță, vreo 20 gr de sare – îmi pun în mână, după ochi -, și niște ulei. Frământ astea toate până simt că aluatul e compact, nu se mai lipește de mâini și are o elasticitate faină. Acopăr vasul cu un prosop de bucătărie (merge și cu folie, dar evit să folosesc plastic) și-l las la dospit vreo două ore, îl mai frământ apoi un pic, poate-i adaug semințe sau măsline sau busuioc, îi dau forma rotundă sau de franzelă și-l pun în tavă, îl las să mai crească acolo vreo 20 min, până se încălzește bine cuptorul. În cuptor pun o tavă cu apă în partea de jos, să fie aburi pe când pun și pâinea la copt. Coc la foc mare cam 25- 30 min, apoi la foc mai mic încă pe atât. Uneori o las în cuptor mai mult, alteori mai puțin, uneori e mai crocantă, alteori de abia un pic rumenită.

Cum zice Peter, fiecare pâine de casă e o sărbătoare. El așa o simte și probabil și asta mă face să coc pâine mai des. Pentru Orla, e viață și descoperire și joacă și bucurie. Pentru mine, e o nevoie emoțională, e împăcare și stare de bine.

De obicei, o jumătate de pâine o dăm gata imediat ce-o scoatem din cuptor. Așezăm pe masă și fetiță nerăbdătoare și pâine caldă, niște unt și poate gem și asta-i tot ce ne trebuie. E acolo atâta stare de bine, atâta voioșie și drag, că ni se umple inimile de recunoștință și de speranță. Așa că pâinea ne e hrană, pentru trup, dar și pentru suflet.

Uite că pandemia această dă naștere la o întreagă generație de făcători de pâine de casă. Tot e bine, dacă măcar o parte dintre cei care coc acum de zor pâine își iau din munca aceasta pe care o fac și din bucuria și satisfacția unei pâini coapte și starea aceasta de împăcare și de încredere de care avem atâta nevoie. Și poate, o parte vor continua să facă pâine de casă și după vremurile astea. Că deh, ce se poate compara cu o pâine de casă proaspăt scoasă din cuptor și părinți și prunci așezați la masă împărțind-o?

3+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu