Jurnal cu virus (8)

by loredana
0 comment

Două luni de viață altfel. De pus pe pauză aproape tot. Două luni de dospit pâine și dor.

Mă întreb cel mai adesea despre impactul acestei pauze forțată asupra naturii, cât de mult a avut capacitatea să se regenereze, cât s-a reparat din ceea ce a fost distrus, cât s-a îmbunătățit în această perioadă starea mediului înconjurător?! Trebuie să existe un impact major, musai să avem măcar asta, pe mine una mă mai împacă acest gând, că toate restricțiile la care suntem supuși înseamnă o gură de aer extrem de binevenită pentru natură. Dar în cât timp, după ce ne reluăm stilul de viață, o să ajungem la ceea ce a fost înainte, în cât timp consumul și mâna omului o să distrugă iar natura?

Noi nu așteptăm ziua de 15 mai ca pe o izbăvire. Deloc. E doar un pas mai departe, în toată această situație care nu se termină pe 14 mai la ora 23:59, nu se schimbă mare lucru, n-o să facem lucrurile total diferit, dimpotrivă, cred că va trebui să fim și mai responsabili pentru că numărul celor iresponsabili va crește. Poate nu exponențial, pentru că am senzația că cei care vor fi iresponsabili după 15 mai, erau tot așa și înainte, că nu o declarație i-a oprit sau făcut să respecte indicațiile. Dar, vom vedea ce ne aduce viitorul, pas cu pas.

Pentru noi, ne bucurăm dacă vom putea ieși în natură, scurte ture pe munte, să facem un pic de mișcare. Să punem copilul în rucsac – de ăla special de copii – și să urcăm niște cărări de munte, să ne îndepărtăm de detaliile vieții de zi cu zi. Și să ieșim cu bicicletele, tot așa, în natură, pe aici prin zonă. Deocamdată, tot ce facem sunt foarte scurte plimbări pe străzile din apropiere, pe jos, cu mânuță caldă de copil în mâna mea. Și e ceva ce pare a fi un lux în aceste vremuri.

Mă uit la străzile pustii, la câte un om cu care ne intersectăm din când în când, la șoselele goale de mașini și retrăiesc momente din copilărie, când ne jucam în fața blocului, direct pe șosea, că deh, nu erau mașini care să circule. Cumva, e trist să trebuiască să ne întoarcem la aglomerație, la alergătură, la înghesuială, la prea multul de dinainte. Și nu, nu prea văd cum e posibil ca lucrurile să se schimbe într-un mod pozitiv, să fie mai bine decât era, dar să nu rămânem nici în starea de acum.

În rest, continuăm în același ritm. Mers rar la cumpărături, doar ceea ce e necesar, n-am mai mers de trei săptămâni niciunul dintre noi la supermarket, ne-am descurcat cu magazinul de la colțul străzii. Evitat orice locuri unde poate fi aglomerație și până acum și de-acum înainte. Respectat toate indicațiile. Făcut planuri pentru viitor, dar numai așa, teoretic, cât să ne rămână neuronii activi, să simțim că încă ținem frâiele vieții noastre.

Visăm zboruri cu baloanele cu aer cald, întâlniri cu oameni, apropiere, bucurie. Lucrăm de acasă, la ce putem, încă-i bine din acest punct de vedere. Chiar ne-au fost pline zilele din urmă, cu discuții faine cu oameni faini, cu idei noi și mai ales, bune, cu entuziasm mai mult decât înainte. Ținem strâns și aproape ceea ce se poate.

E frig rău de două zile, ne-a fost ba cu temperaturi de aproape 30 de grade, ba cu 12 grade, ca ieri. Cireșele-s cam verzi de supărare. Melcii-s fericiți, că își primesc ploaie pe săturate. Eu mă bucur să culeg în fiecare zi ceapă verde și ridichi din grădină, e o senzația extraordinară să mâncăm roade ale muncii noastre și e o mare bucurie pentru mine să pot vedea zilnic cum se dezvoltă legumele plantate de mine. Orla n-are treabă, ea explorează, fie oricum o fi, pentru ea e totul alert și viu. Noi, pe lângă ea, ne mai târâm cu oasele obosite. Ce să faci, n-ai ce.

Fiți bine, stați sănătoși. Cu trup, minte și suflet.

13 mai 2020, Covid19, România, 16.002 persoane confirmate pozitiv, 7.961 persoane vindecate, 1016 decese.

O fotografie din 13 mai 2013. Pare a fi o cu totul altă viață. Doar bicicleta e aceeași.
2+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu