Mai aproape de cer…

Ieri s-a făcut deja o săptămâna de la ziua aceea când am ajuns, din nou, mai aproape de cer. Mi-am dorit mult să experimentez nişte aparate de zbor mai mici… de data asta au fost două avioane de şcoală, de antrenament şi acrobaţii.

Mi-am petrecut toată ziua de dinainte de mitingul aviatic din Baia Mare pe platforma Aeroportului, privind, admirând şi visând la avioanele acelea colorate care păreau că prind viaţă când se aflau în zbor şi cucereau înaltul cerului întocmai ca şi o pasăre, liberă şi pe deplin conştientă de măiestria ei.

Primul zbor a fost unul scurt, ameţitor, cu un avion vopsit patriotic. Acrobatic. Nu apucam să-mi dau seama în ce direcţie ne îndreptăm sau în ce poziţie suntem că eram iar într-o întoarcere bruscă, o coborâre ameţitoare. Toate de pe dinăuntru îmi jucam într-o horă nebună… în zborurile acrobatice ai impresia, cel puţin de pe scaunul din dreapta, că toate se învârt în jurul tău în ritm haotic şi, înainte să apuc să îmi trag sufletul şi să îmi revin, eram deja la aterizare. Şi m-am simţit, exact ca şi după primul salt cu paraşuta, nelămurită. Aveam senzaţia că ceva a lipsit, că am trăit ceva încomplet.

Al doilea zbor a fost unul… soft. Un zbor lin, la înălţime mică, pe deasupra oraşului. A fost cel mai frumos zbor al meu. Acolo, sus, sentimentul pe care l-am avut a fost asemănător cu cel de după deschiderea paraşutei, anul trecut, la al doilea salt. Eliberare de orice fel de constrângeri. Linişte şi infinitate. Un cer minunat de senin deasupra, un oraş viu dedesupt şi un control total în ceea ce priveşte pilotarea. Cu mâna pe manşă (avioanele de şcoală sunt ca şi maşinile înstructorilor, cu manşă şi pedale şi pe partea dreaptă), experimentând senzaţia de control asupra aparatului de zbor, făcând mici manevre de urcare – coborâre sau schimbare de direcţie stânga – dreapta m-am simţit ca fiind parte dintr-o altă lume. O lume a iubitorilor de zbor, o lume în care, ştiu, am convingerea, că aş putea să am un loc al meu, aş fi capabilă să fiu pilot de avioane. Şi, uite aşa, ăsta e un vis de-ăla gigant care nu ştiu dacă se va împlini vreodată dar… e un vis împlinibil, din punctul meu, psihic, emoţional, de vedere, pentru că am înţeles că aş fi în stare. Ahh, să te desprinzi de pământ şi să rătăceşti prin înaltul cerului, să urci sau să cobori, să priveşti lumea de sus simţind cum, înălţându-te, problemele devin tot mai mici, e… e de-a dreptul minunat.

Deci, da, mi-a plăcut, m-am simţit în largul meu şi am înţeles, în plus, un alt lucru. Nu adrenalina, nu senzaţiile tari, extreme, sunt cele care mă atrag pe mine. Acrobaţia, da, a fost intensă, şi e ceva ce merită încercat, măcar pentru satisfacerea curiozităţii dar nu e ceea ce îmi umple mie sufletul de viaţă, de freamăt, de trăire. Zborul e. Apropierea de cer. Desprinderea de lume, de pământ, sentimentul că treci dincolo de limitele vieţii de zi cu zi, că eşti liber. Astea sunt cele ce-mi dau mie fiori pe şira spinării şi-mi picură în suflet stropi de fericire. Şi e aşa un dor de înalt în mine…

Ca şi în cazul salturilor cu paraşuta, al doilea zbor a fost, pentru mine, satisfacţie şi împlinirea unui vis. Comparativ cu salturile cu paraşuta… zborurile cu avionul sunt mai puţin intense, cele neacrobatice, cel puţin. Dar nu mai puţin satisfăcătoare. E adevărat, nu îţi cântă vântul pe la urechi, nu tragi puternic aer înalt în piept şi nu eşti doar tu singur, cu tine şi cu voalura deschisă deasupra, în schimb, în avion, stând pe scaun, senzaţia de confort e cea predominantă. Şi eşti mai puţin condiţionat. Cu paraşuta m-am simţit mică în raport cu pământul de sub mine, spre care mă îndreptam, cu avionul am simţit că pot să cuceresc pământul ăsta.

Nu ştiu de unde vine năzuinţa asta spre cer. Oi fi fost, în vreo altă viaţă, o pasăre şi acum simt nevoia să-mi umplu sufletul de cer. Şi am sentimentul că e o nevoie de-aia ce durează o viaţă…