Duminica castelelor de nisip

În alte locuri, azi e duminică. Zi de sărbătoare, cu sunet de clopote care cheamă la liturghie, zi petrecută altfel decât celelalte, zi de luat masa în familie, zi care trece prea repede pentru a-i urma o altă săptămână de muncă.
Aici, e doar încă o zi de leneveală, de plajă, de soare, de plimbări pe malul mării, de ignorare a grijilor şi a responsabilităţilor. Încă o zi în care timpul se scurge cu altă măsură şi singurul ceasornic este cel al soarelui.

Construirea de castele din nisip e o îndeletnicire populară pe plajă. Cu mic cu mare, oamenii se implică în crearea de astfel de construcţii efemere cu un entuziasm care mie îmi e străin. Pentru plăcerea puştiului mă străduiesc să mânuiesc lopăţica şi găletuţele în aşa fel încât să iasă ceva cât de cât atractiv de acolo dar recunosc că mi-e dificil. Ei, e o muncă aşa solicitantă să te străduieşti să mai fi copil când ai uitat de aşa de multă vreme cum e. Îmi lipsesc atât entuziasmul cât şi priceperea. Mai degrabă îi trasez drumuri sau îi construiesc ziduri. Şi cred că el îmi seamănă, preferă să deseneze căi ferate pe malul apei decât să înalţe turnuri.
Trăiesc, de multe ori, într-o lume aparte, doar a mea, o lume ca un turn de fildeş în care te simţi apărat de orice adieri de realitate dar, în acelaşi timp, nu îmi plac castele de nisip. Cred că mi-e teamă de vulnerabilitatea lor, de nesiguranţă şi am sentimentul că, oricât de mult aş visa sau mi-ar fi sufletul printre nori, sunt extrem de bine ancorată în realitate. Şi atunci, castelele de nisip, oricum le-ai privi, mi se par inutile. Ca lucrurile frumoase la suprafaţă, care îţi iau ochii dar sunt goale, fără conţinut.
Să aveţi o zi frumoasă. De duminică, sau cum o fi.