Poate că nu e cel mai frumos text. Nici cel mai senin gând. Nici o realitate foarte de dorit. Însă simt să scriu despre asta pentru că, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai cu tărie cred că aproape în fiecare an ajungem să fim prinși într-o capcană pe care probabil ne-o setăm singuri și devine tot mai adâncă și de neevitat pe măsură ce ne apropiem de sărbători.
Crăciunul pare să fie cel mai greu moment al anului sau printre cele mai grele. Alegem adesea singuri să ne împovărăm. Din multe motive, sigur. Pentru că nu știm să facem altfel, pentru că avem multe lipsuri pe care sperăm să le acoperim de Crăciun, pentru că ne supunem mersului societății, pentru că etc, etc. Dar e cumva clar că de Crăciun ne simțim obligați să fim fericiți. Ne dorim cu tot dinadinsul ca de Crăciun să fim fericiți. Sperăm asta cu fiecare fior. Ne zbatem pentru asta cu toate puterile. Să fim fericiți de Crăciun.
E o presiune prea mare. O presiune care vine în primul rând din noi înșine, din propriile neajunsuri, frustrări și neîmpliniri, toate câte le purtăm în noi și sperăm că vor dispărea de Crăciun și vom fi bine și vom (re)găsi bucuria copilărească și magia de poveste pe care, poate, am trăit-o când eram copii sau am văzut-o în filmele americane. Îmi zic, în fiecare an, că voi face lucrurile altfel. Că voi accepta ceea ce mi se zbate în suflet, că nu voi plânge după ceea ce nu e și (cred că) am nevoie, că voi fi calmă și voi lua lucrurile așa cum vin, cum sunt și doar voi lăsa farmecul Crăciunului să mă învăluie. Sper în fiecare an să-mi iasă, ajung în fiecare an să fac pe dos. Un fel de luptă cu mori de vânt.
Și apoi e presiunea cumplită dinafară. Încă din octombrie, ca o picătură chinezească, ideea sărbătorilor pline de magie fantasmagorică ni se înfige pas cu pas în minte. În orice direcție privești, tot ceea ce vezi e obligația de a te da peste cap pentru un Crăciun perfect. Un brad perfect, o masă perfectă, cadouri perfecte, manichiură perfectă, zâmbete perfecte și vieți perfecte. Alergătură nebună, oboseală și stres epuizant, musai să avem TOT de Crăciun. Prea mult, mult prea mult de dus.
M-a împovărat presiunea și anul acesta, am ținut-o sub control cât de mult am putut, apoi am simțit-o crescând, scăpându-mi printre degete, semănând furtună, ajungând la un nivel insuportabil în ziua de 24 decembrie, fără să mai lase loc și pentru altceva. Și am făcut cozonac și sarmale, dar toate erau învăluite în stres, nu în bucurie. Îmi dorisem mult o anumită senzație, o stare pe care o avusesem cândva, la un alt Crăciun și n-am reușit să o regăsesc. Printre alăptat și gătit, printre pregătit cadouri și făcut curățenie, într-o continuă agitație, doar stresul și nervii își mai găseau loc.
M-am liniștit doar dimineața în ziua de Crăciun, pe 25, după ce târziu în noaptea de 24 decisesem să las lucrurile să fie, cum or fi. A fost o senzație aproape fizică de eliberare. Ca și cum povara grea și nedorită a fost lăsată jos. Nu mai trebuia să alerg, să mă zbat, să fac într-un anume fel. Doar să accept ceea ce e. Și așa am putut să simt și bucurie. Am simțit bucuria pruncilor, unul în brațele mele, celălalt departe, la bunici, bucurie ca un foc de artificii, fără umbre, fără îndoieli. Am simțit bucuria Crăciunului când oameni buni ne-au colindat, aducându-ne aminte care e semnificația acestor zile, vestindu-ne Nașterea lui Iisus. Am simțit bucuria când am fost împreună cu oameni dragi, cu râsete de copii și povești în tihnă. Și a fost bine, până la urmă, purtând cu mine, totuși, și acest gust amar al lucrurilor care nu-s acolo, la locul lor firesc.
E greu să te împaci cu cele care nu-s la locul lor – sau locul care crezi că ar trebui să fie – mai ales de Crăciun. Și cred că toate, dar toate neajunsurile și frustrările ne vin din relațiile cu ceilalți, cu părinți și frați, cu soț și copii, cu prieteni. Cu cei care lipsesc, cei care-s departe, cei care ai vrea să fie. Toate durerile vin de-acolo, din neîmpăcare, din frici, din răni nevindecate. Și e imposibil să lași toate astea deoparte de Crăciun și să te bucuri. Dimpotrivă, de Crăciun le simți pe toate mai adânc, mai profund. Devin imagini dureroase care se perindă prin fața ochilor ca într-o hologramă fără pauză. Parcă fiecare își cere dreptul la a exista de Crăciun. La a durea de Crăciun.
Da, mă gândesc că sunt și oameni care sunt chiar fericiți de Crăciun. Care-l trăiesc așa cum trebuie, cu emoție și bucurie, cu binecuvântare. Sunt cei norocoși, cei împăcați cu ei înșiși, cu ceilalți, probabil. Nu zic că ceea ce scriu mai sus se potrivește tuturor, nu, nici vorbă. Zic cum simt eu și cum văd că simt și alții, mulți, foarte mulți. Cei pentru care lucrurile nu vin ușor, e multă căutare, multă luptă, multă neîmpăcare.
Asta e ceea ce vreau. De Crăciun și oricând altcândva. Împăcare. Pace. Suflet liber. Să pot să simt semnificația Crăciunului și să fiu recunoscătoare pentru ceea ce sunt, pentru oamenii de lângă mine, pentru râsetele de copii, pentru bucuria lor. Dar dorința aceasta nu se împlinește de la sine, ci e muncă, multă, constantă, dureroasă, muncă.
Orla, fetița care a salvat Crăciunul