Timp pentru tristețe

by loredana
1 comment

Oamenii mor. Știu, nu-i nici o noutate, nu-i nimic absurd. E firesc, e în normalul vieții să ne naștem și apoi să murim. Dar… de ce ne ia mereu prin surprindere, de ce ne șochează mereu atât de tare?
Rămâne mereu în urmă un gust amar am neputinței. O răzvrătire în fața imposibilității de-a avea un cuvânt de zis în mersul ăsta al lucrurilor. Mda, suntem cam nimic când vine vorba despre viață, moarte… Așa, o pală în vânt. Azi adiem, mâine totul s-a oprit în loc. Și n-avem nimic, dar absolut nimic, ca să ne putem împotrivi.
Zilele astea a murit un tânăr pe care-l cunoșteam puțin, dar era foarte apropiat unei persoane dragi mie. Mi s-a strâns sufletul la aflarea veștii și gândul mi-a zburat, instantaneu, la fata asta dragă care l-a iubit mult, care l-a ajutat și i-a fost alături în vremuri grele pentru el, care i-a fost stâlp de sprijin într-o vreme a trecerii dintr-o adolescență cu extrem de multe probleme spre o tinerețe echilibrată cu găsirea propriului drum într-o viață vitregă. M-a durut sufletul pentru ea, c-am știut ce simte, m-a durut sufletul pentru el, c-a trebuit să i se sfârșească drumul într-un mod așa de absurd, la numai 25 de ani… și m-am răzvrătit împotriva nedreptății vieții, și m-am întristat pentru nepuțința de-a schimba ceva, și n-am găsit nimic care să alunge gustul ăsta amar al înfrângerii… M-am gândit apoi la oameni dragi pe care-i port în suflet, dar nu mi-s aproape, din motive puerile, de orgolii idioate, de prostie inconștientă. La faptul că ne irosim zilele, anii, purtând în suflet resentimente, negativism, în loc să le-arătăm oamenilor că-i iubim, în loc să dăruim bucurie și recunoștință. Și iar m-a durut sufletul. De nepuțință, de sentimentul unei captivități pe care-o purtăm în noi, nelăsându-ne să fim buni, senini, deschiși…
Da, știu că moartea face parte din viață. Și mai știu, din copilărie, că se spune că cei care mor în săptămâna patimilor, ajung direct în rai, că-i un fel de scurtătură… poate așa o fi. Sau, poate, dincolo de moarte, e o lume mai bună. Poate că drum continuă, într-un fel sau altul. Sau, cine știe, e la libera noastră alegere să facem presupunerile care să ne aline… că doar asta se mai poate schimba. Ca cei ce rămân în urmă, să se împace, să se consoleze. Pentru cel care moare, e, oricum, totuna. E doar un punct. Rece, întunecat, un punct.
(îmi cer scuze, m-am gândit mult dacă să dau drumul unui astfel de post, îmi zic mereu c-ar trebui să scriu lucruri vesele, senine. dar cred că nu-i drept așa… și tristețea e parte din viață, și pe ea trebuie să o trăim și să ne-o asumăm. poate că e singura modalitate prin care ne putem împotrivi la ceea ce nu putem schimba.)

0

S-ar putea să-ți placă și

1 comment

Drugwash 16 aprilie 2014 - 16:23

Tristeţea de-o măturăm repede ascunzînd-o sub colţul covorului, se va aduna acolo şi ne vom împiedica de ea cînd ne va fi mai bine, căzînd. E mai bine să plece prin gînd, vorbă şi faptă.
Fie-le amîndurora drumul lin – lui, spre înalt, iar ei aici printre noi.

0
Reply

Lasă un comentariu